„Anormalitatea“ românească

Adevărul este că se vorbeşte mult despre ea. Nu explică, însă, nimeni care-i sînt originile, zonele predilecte de manifestare, durata, eventuala ieşire de sub nefastele ei consecinţe. Atîta doar, „trăim în anormalitate“, dar cu toate acestea, „mergem înainte“. Dacă te uiţi pe străzi, prin locurile publice ale aşezărilor noastre, de preferinţă, oraşe, îţi pot atrage atenţia cîteva lucruri, dar care nu ţin neapărat de vreo deviere gravă de la regimul firesc al desfăşurării vieţii. Se poate vorbi de o delăsare a igienei stradale, de parcuri ce par abandonate pustiei, de clădiri, foste, odată, magazine de elită, instituţii importante, atinse acum de dintele ruinei. La „ţară“, pot sări în ochi uliţele pline de noroi în sezonul ploilor, gardurile „în prăbuşire“ ale anumitor case, nici ele prezentabile, în fine, s-ar mai putea adăuga, la toate acestea dezordinea din nu puţine gări, chiar aspectul insalubru al unor întregi cartiere urbane. Dar toate acestea, repet, ţin mai degrabă de componenta noastră orientală deschisă haosului şi delăsării, decît vreunei anormalităţi cu cono­taţii medicale. Mai sînt şi alte popoare la care multe lucruri nu arată bine, dar pentru asta nu sînt categorisite drept anormale. Şi, totuşi, de­spre noi se spune – e chiar şi constatarea noastră […]