ANUL CARAGIALE. La (un) centenar

În 1952, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, au avut loc, în întreaga ţară, ample manifestări omagiale. Tînăra „Republică Populară Română“, condusă de regimul „democrat-popular“, va folosi cu mult succes opera lui Caragiale, în special comedia O scrisoare pierdută, ca material propagandistic în demascarea racilelor regimului „burghezo-moşieresc“. O veritabilă antiteză, chipurile, cu „democraţia“ alegerilor desfăşurate sub conducerea „clasei muncitoare“, aşa cum au debutat acestea la 19 noiembrie 1946, cînd „experienţa“ venită de la Răsărit, împreună cu „sovietskaia armia“ au deschis noi orizonturi de „pace şi de progres“. Atunci, în 1946, comuniştii au furat alegerile şi au schimbat rezultatul votului, erijîndu-se în cîştigători.   În anii ’50, scriitorii din epocă, cei mai apropiaţi de regimul comunist, erau prezenţi în programa şcolară, elevii fiind puşi să îi reproducă papagaliceşte. Manualele cuprindeau fragmente din A. Toma – cu al său Cînt al vieţii –, Mihai Beniuc, Mihail Davidoglu, cu piesa Cetatea de foc, Alexandru Jar, cu Interogatoriul etc. Programa şcolară era condimentată şi cu Rebreanu (Ion, Răscoala, Pădurea spînzuraţilor), Cezar Petrescu (Întunecare), Zaharia Stancu (Desculţ), Eusebiu Camilar (Negură), Sadoveanu, cu romanele istorice Fraţii Jderi, Neamul şoimăreştilor şi – marea găselniţă a maestrului, deputat în Marea Adunare […]