Apocalipsa ca stare

Negru pe alb cu tușe roșii, ca o veche xilografie japoneză tan-e colorată de mînă. Negrul de fum al morții care pîngărește toate lucrurile, teroarea cernită care înăbușă și întunecă vederea, bezna abisală a solitudinii, jegul lăptos al zăpezii, paloarea searbădă a cenușii, griul indecent și rozaliu al materiei cerebrale, suferința stacojie care irigă carnea, „soarele roșu“ (Dare de seamă despre morile nopții) al insomniei, jăraticul consumpției lente, incandescența mîniei și a revoltei.

Aceasta este cromatica poetică a Martei Petreu, reprezentare a unui peisaj interior de război și exterminare, cîmp hibernal de bătălie în lupta necruțătoare pe care ființa umană o poartă contra tenebrelor, vidului, dezolării (Peisaj-sentiment) perfectei, absolutei și iremediabilei lipse de sens (Locul, Psalm).

„Dar ne purtăm fiecare războiul nostru rece“ (Întîlnirea)

Imagini ale agoniei și ale furiei unei umanități rănite și etalate cu mîndrie, nude și ofensate, rupte, secționate și exhibate cu impudică intoxicare pe masa de operație a unei poezii tăioase, lucide, neîndurătoare, multiplicate pînă la paroxism de nenumărate oglinzi de cuvinte: „poemele“ Martei Petreu nu sînt, în fond, decît un unic, amplu „poem epic“ consacrat dării de seamă la persoana întîi a acestei lupte letale și prometeice a Omului împotriva „Monstrului” (citește „ne-“ sau „supraomenescului“) prin excelență: Dumnezeu, Nimicul. Sau, mai bine: Dumnezeul Nimicului („Dumnezeule mic/ clovn mărunțel al nimicului al căderii”; Peisaj-sentiment), Dumnezeu-Nimic („Ce triumf Domine ce voluptate trufașă/ să ajung față în față cu golul cu nimicul/ da – cu tine“, Pot să ascult).

Opera poetică a Martei Petreu poate fi citită ca un întins macropoem, în care fiecare text este, sub raport metaforic și metonimic, întregul text, un amplu autoportret compus, ca un fotomozaic fractal, din sute de iterații ale aceluiași chip, ale cărui trăsături sînt, rînd pe rînd, precizate, nuanțate, estompate, accentuate, umbrite, retușate, rămînînd însă fizionomia sa mereu aceeași, mereu recognoscibilă. „Firul epic“ al poeziei petreuane, pe care scriitoarea însăși l-a mărturisit1, se deapănă într-un „cosmos“, un univers structurat, coerent și coeziv, ce vibrează de accentele unei voci lirice intense și orgolios individuale care – chiar și în modulările de inflexiune și în mutațiile retorico-stilistice firești într-un parcurs creativ de peste trei decenii – răsună unitare, compacte, obsesive.

Un alt mare „obsedat“ al poeziei române, Marin Sorescu, poet maestru în lectura altor poeți, afirma în legătură cu Rilke că „[u]n mare autor se recunoaște după repetările la infinit ale unor gînduri“^2. Întreaga operă a Martei Petreu – nu doar cea poetică – este, precum cea a altor mari creatori, de la Kafka la Bacovia, şi pînă la Ibsen și Cărtărescu, expresia unui imaginar dominat de idei fixe și de imagini recurente, de obsesii, născute dintr‑o viziune și dintr-o simțire profund interiorizate și constant trăite și, ca atare, mereu actualizate prin scriitură. În redutabila ei coerență tematică și de imaginar – relevată și de critică³ – rezidă marca reală a maturității artistice a uneia dintre vocile poetice românești cele mai intense și mai autentice din ultimele decenii.

„Ea știa totul despre viață și despre lumea asta rea bună“ (Legea eternă)

Extraordinarul impact al poeziei Martei Petreu provine dintr-o poetică dramatică a „relei‑apartenențe“^{4, alimentate de o interioritate} „oximoronică“, scindată, „care se iubeș­te pe sine cu aceeași intensitate cu care se și urăște, împărțindu-se între narcisism și sado-masochism aneantizant, între voluptate și supliciu“^{5, pe fondul unei percep}ții a existenței ca stare de apocalipsă⁶.

În centrul acestui „imaginar al crizei“^{7 se afl}ă, incandescentă și violentă, teodiceea, adică problema răului, incongruența flagrantă – pe care nici un răspuns teologic canonic nu este în stare să o dezamorseze – între prezența de netăgăduit și de neocolit a răului în lume și absența acțiunii în această lume din partea unui Dumnezeu declarat atotputernic și binevoitor, imposibilitatea arzătoare de reconciliere între experiența suferinței fizice și psihice – durerea materială a trupului și spasmul intangibil al sufletului – și dogma milosteniei și bunătății Tatălui ceresc.

Totuși, evidenței și ineluctabilității răului, morții, bolii, nebuniei, suferinței, precum și ale absenței lui Dumnezeu, Petreu nu îi opune refuzul lui „nu vreau să aparțin“, negarea „absolută“ a apartenenței care este despărțire și respingere, „apostazie” și, în cele din urmă, figură a absenței și a izolării, ci mai degrabă angajarea lui „vreau să aparțin nu“ în mod neproblematic și necritic, afirmarea „agonistică“ a unei apartenențe combative și zbuciumate care este împărtășire și acceptare, deși anevoioasă și nelaîndemînă, „erezie“ și, în ultimă instanță, figură a prezenței și a participării⁸.

Sub complexele și rînduitele structuri de entități, proprietăți și relații care alcătuiesc „cosmosul“, simțirea și înțelegerea petreuană deslușesc lipsa tragică de direcție și de sens, „haosul“, adevărata esență a lumii, moartea, stingerea, consumpția, nimicul… Surprinsă, precum protagonistul celebrului basm Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte9, în tensi­unea dintre viața eternă și propria moarte, mărturisirea Martei Petreu este una personală și directă a prezenței ființei umane în „haosmos“ – parțial omolog celui joyceian din Finnegans Wake, dar mai întunecat – și a participării ei la devorarea și autodevorarea lui canibalică (Poetul într-un culcuș de iarnă, Locul). În acest loc bolnav de pieire, poemele sînt „toxice10“^{, r}ăni otrăvite, etern infectate și dureroase, iar actul scriiturii nu este alint, remediu, epurare verbală a infecției existării, ci phármakon, deopotrivă medicament și venin.

„Negru. Gol. Pustiit“ (Peisaj-sentiment)

Aceste poeme aspre și ascuțite precum cioburile de sticlă reflectă imagini dintr-o lume trăind în putrefacție, glorioasă ruină, dezolare goală „prăbușită în sine“ (Nemaiiubitoare inima) și în vertiginoasă rostogolire spre Nimic (Există mecanismul funcționînd), asupra căreia „regina“ (Cîntec de leagăn, Gunoiul) moarte și alaiul ei de rele, „bolile vesele bolile fără nume/ ale căderii“ (Tatăl nostru), domnesc nerușinat (Psalm) și fără opreliști. E o pustietate a deznădejdii, interzisă făgăduinței și iertării, o „grădină“ crepusculară, sîngeroasă, frigidă (În grădina de toamnă), părăsită de grația divină a Creatorului Facerii și convertită într-un tărîm glacial de praf, moloz, cenușă, beznă și, peste toate, „funingine“ (Dare de seamă despre morile nopții, Mesagerii, Vîrsta adultă), sufocant, mohorît, atotstăpînitor colb de întunecime, reziduu al combustiei universului de acum mort și mortal, magistral înfățișat în Locul: „Aici binele și răul se suspendă sînt identice/ indiferente/ aici e o singurătate bătrînă înfricoșătoare/ și un cer jos/ jos/ la nivelul umerilor la nivelul gleznei/ negru gol insuportabil/ Aici e frig și infern. Lipsesc comprehensiunea/ tandrețea judecata pedeapsa/ nici un zeu nici un sens nici o dreptate/ nici o speran­ță de mîntuire“.

Haosmosul petreuan se năruie într-o cădere nesfîrșită în neant, într-o deplasare ireversibilă spre punctul de fugă al stingerii (Fuga spre roșu a patriei), strivit în menghina unei Apocalipse fără istov, prizonier prometeic al propriului consum inexorabil și etern. Este o cușcă lipsită de sens și de scop, un bordel grotesc în centrul căruia tronează „moartea tîrfă […] fără greș“ a lui Dumnezeu (Dar nostalgia) – „curva ta Doamne“ (Viațamoartea) – și cortegiul ei lubric de rele mărunte nenumărate, în care vorba divină a paradisului, a mîntuirii, a vieții eterne este o cîrpă fantomatică, iar unica promisiune reală – și, cioranian, singura consolare – este anularea. În această lume de meschină și colcăitoare agonie, gestația este premergătoare „neajunsului“ – iarăși, cioranian – de a se fi născut (N-am putut împiedica nenorocirea), iar omul, sărmană „pradă“ (Cina, Vînătoare pe zăpadă, Psalm), holocaust metafizic pentru „capriciul“ infantil al lui Dumnezeu11 și victimă fizică a timpului și, crimă perfectă, a scurgerii sale.

În cronica acestei lumi frigide și feroce scriitura poetică a Martei Petreu pune în lumină acea „structură transcendentală“ pe care Derrida – demistificînd tonurile catastrofale ale unei anumite filozofii – o considera că ar fi, potențial, „the structure of every scene of writing in general“, „a transcendental condition of all discourse, of all experience itself, of every mark or every trace“^{12. Ea se situeaz}ă în făgașul acestei „vocații apocaliptice“ inerente discursului (post)modern, drept care Apocalipsa „apocrifă“ a „ereticei“ Marta este în primul rînd revelația „condiției“ înseși de apocalipsă, în alte cuvinte – în chip derridean – „the self-presentation of the apocalyptic structure of language, of writing, of the experience of presence“¹³.

În haosmosul centrifug și entropic al Martei Petreu, evenimentul apocaliptic își depășește orizontul de așteptare și se preface în stare permanentă, dimensiunea sa teleologică întorcîndu-se asupra sa și autoalimentîndu-se canibalicește din sine (Mutul). În absența lui Dumnezeu, tragedia cathartică și palingenetică a acestui imens holocaust se dovedește o farsă grotescă (Legea eternă), o mașinărie care arde, macină, consumă inexorabil în gol, întru gol și pentru gol (Există mecanismul funcționînd). Exclusă fiind orice posibilitate de mîntuire și de regenerare, Apocalipsa Martei nu este proiecția exaltată a unei răscumpărări viitoare, ci amara constatare a unei eterne și iremediabile înfrîngeri… a dragostei, a speranței, a iluziilor. Mai cu seamă a iluziilor, a acelor calde, confortabile, liniștitoare, prea umane amăgiri precum „comprehensiunea/ tandrețea judecata pedeapsa“ (Locul), ordinea, rostul, plăcerea, viața însăși, umbră a morții (Viațamoartea).

Tocmai în „prezența experienței“ acestei lumi apocaliptice, în dorința sufletului care se deslușește inevitabil prin trup, se naște dramaticul și ineluctabilul sentiment de „rea‑a­partenență“ care întemeiază poetica Martei Petreu, chinuitoare ambivalență „ondulatorie“ – cum a caracterizat-o scriitoarea însăși14 – a unei adeziuni ce înglobează respingerea, alchimica coincidentia oppositorum care reunește în sine, îngemănate, dar niciodată realmente împăcate, inimă și creier, aspirație și realitate, iubire și ură, atracție și repulsie, afirmare și negare, accept și refuz, dorință și detașare, în pendulare perenă între imanent și transcendent.

„Dumnezeu e vorbă goală de tinichea“ (Locul)

Deși îi este peste fire să-și aproprieze „ortodoxia“ unei credințe apatice, căreia nu i se admite punerea în cauză a gîndirii și a acțiunilor lui Dumnezeu, evidența „neputinței“ sau a „nedorinței“ acestuia nu produce în Marta Petreu o complementară „neapartenență“, nici nu conduce la detașarea totală și negatoare a ateismului sau la cea parțială și dubitativă a agnosticismului. Lipsa de inclinație spre supunerea oarbă, dublată de incapacitatea abjurării, o împinge pe această fiică către un credo „heterodox“, eretic, deloc dispus să treacă sub tăcere lipsurile, absențele, nedreptățile Tatălui. În fața evidenței răului, vocea scriitoarei se înalță astfel în revolta mînioasă a unui teism „neascultător“, neputincios să adere la viziunea lui Dumnezeu ca summum bonum, dar și să se elibereze complet de nevoia de Dumnezeu. Relația acestei psalmiste eretice cu Dumnezeul său se situează sub semnul acelui dis- (din gr. dys-, fr. dys-) care indică o anomalie, o stare de tulburare, de dereglare, în contrast cu acel dis-/des- (din lat. dis-, fr. dés-) care înseamnă opoziție, negare, separare, configurîndu‑se astfel ca o „disapartenență“ – o „apartenență“ disfuncțională și distrofică – care nu ajunge să se convertească în „dezapartenență“.

În tragismul existenței umane, colective și individuale, în oroare și în suferință, Marta este atrasă și în egală măsură respinsă de Dumnezeu, fiindu-i, în același timp, parteneră și adversară (Întîlnirea), pradă a ceea ce am putea numi împreună cu Lacan heinamoration, „urîndrăgostire“^{15. Iube}ște și urăște și – precum Catul – suferă de această imposibilitate, înmul­țindu‑și turbarea cu nevoia și adunînd durere cu durere cu o „tandrețe de măcelar“ (Psalm).

Dintr-un ireconciliabil sentiment de abandon din partea Tatălui emerge „disteismul“ heterodox al Martei Petreu^{16, pe care setea nepotolit}ă de reconciliere îl îndreaptă spre acea revoltă prometeică și acel „misoteism agonistic“^{17 care} – interesate mai mult de ramificațiile umane ale problemei răului decît de contorsiunile și de acrobațiile logico-dialectice ale raționamentului teologic18 – sînt, în fond, căutare de rost într-o lume bezmetică.

Evanghelia apocrifă a Martei are în centrul ei această căutare, găsindu‑și expresia în interogațiile deopotrivă imploratoare și imperioase – „Ce ești tu, Domine?“ (Apocalipsa după Marta) – cu care evanghelista eretică și „disapartenentă“, împreună cu garda ei de îngeri‑carnivori (Ceasul rău), îngeri de baltă (Mesagerii), îngeri-javre (Coborîrea îngerilor), supune asediului cetatea de absență și îndărătnicie în care pare a se fi retras Atotputernicul și Preabunul, un Dumnezeu în cel mai bun caz distrat și uituc, un deus otiosus sau absconditus (Prefață), iar în cel mai rău, crud și capricios, nu departe de Demiurgul ticălos regăsit în textele gnostice sau chiar de Diavol, cu care își spune „frate“ în unele variante ale cosmogoniei populare românești19.

Într-un „haosmos“ dominat nu de umbra ocrotitoare a unui Tată de familie iubitor, ci de spectrul amenințător al unui autoritar Stăpîn peste sclavi, „roaba“ Marta (Există mecanismul funcționînd, Ziua mîniei, Apocalipsa după Marta) – și ea, precum cea din Evanghelie (Ioan 11: 32), prea puțin „obedientă“ – se ridică, orgolioasă și rebelă, în fața lui Dominus pentru a-i contesta autoritatea și dreptul, pe urmele soției nenumite a lui Iov, care, în fața capriciului divin, a răului nemotivat, nejustificat și nediscriminat care îi lovește soțul, denunță atît strîmbătatea Stăpînului, cît și supușenia slujitorului: „Ne­vastă‑sa i-a zis: «Tu rămîi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu și mori!»“ (Iov 2: 9). Precum această fiică sedițioasă și nemul­țumită a lui Israel, Marta crede. Și tot ca ea, Marta blestemă. Întrucît, ca aceea, și ea „apar­ține“ lui Dumnezeu, iar tocmai în virtutea acestei „apartenențe“, nesocotite și neascultate („Doar o fată de cîmpie sînt și eu – cînt nimănui/ doar o fată de cîmpie/ […] Doar o fată de cîmpie nechemată pe nume sînt“; Augustin), Marta nu neagă, ci – psalmistă eretică – invocă și acuză, roagă și hulește.

„Ei. Bărbații mei. Eu le-am gustat saliva“ (Falanga)

În fața unui cer mut și opac, egoist și neîndurător, privirea se îndreaptă natural spre pămînt, cu iluzia că „O mare dragoste pentru viață poate ține loc de credință/ o mare dragoste pentru viață îl înlocuiește pe Dumnezeu“ (Dare de seamă despre morile nopții), pe al cărui tron pustiu este înscăunat Bărbatul (Prefață), masculul, obiect al iubirii și al dorinței. Însă, asemenea Împăratului al cărui „trimis pe pămînt“ (Vîrsta adultă) este, și acest Celălalt masculin este adeseori codificat poetic în imagini angoasante, „de coșmar“^{20, care nu} îngăduie prea puțin închipuiri de grație și de izbăvire. În extraordinara Mutul, bunăoară, care încheie integrala poetică din 2011, iubitul se dizolvă în identitatea lui Dumnezeu însuși „fără ca aceasta – cum a notat Mihaela Ursa21 – să aducă vreo salvare sau vreo garanție de împlinire“.

În epica luptă a Martei cu „Monstrul“, Tatăl ceresc se confundă cu cel pămîntesc, omul Augustin, „tatăl/ cel cu ochii albaștri și părul castaniu“ (Legea), „bărbatul acela întunecat“ mult iubit (Augustin) în pofida asprimii (Imagine intrapsihică albă). În același timp, Bărbatul se prezintă drept încarnare și proiec­ție ale acestui Tată ambivalent, alcătuind un triunghi de corespondențe ale cărui vîrfuri se rotunjesc progresiv pînă la circularitate, unde chipul lui Dumnezeu, cel al Tatălui și cel al Bărbatului se contaminează și se suprapun pînă la identitate, dînd naștere la ceea ce am putea numi un „patriarhetip“ conflictual caracteristic petreuan.

Acolo însă unde Dumnezeu tronează în geloasa lui unicitate, Bărbatul terestru proliferează și se multiplică nenumărat (Prefață, Falanga). În haosmosul său în fugă către zeroul absolut al ființării, Marta caută frenetic în iubirea pămînteană o „apartenență“ împlinită, fără prefixe, umplerea golului, vindecarea bolii, balsamul pentru rănile abandonului și ale solitudinii, pavăza împotriva coșmarurilor ubicue și a spaimei, „tîrfa cea cu șapte capete“ (Ca o sabie). Într-o lume în care Tatăl este ca absent, Bărbatul este unica realitate și unicul tovarăș întru suferință (precum în splendida În grădina de toamnă: „noi doi un bărbat o femeie cu gleznele neprotejate/ înaintînd mînă în mînă/ prin cleiul de sînge ca prin iarba ce creș­te“), este jumătatea pierdută și rîvnită a unei plenitudini edenice. După cădere, în senzualitatea ei organică, exprimă cu intensitate sfîșietoare năzuința „locuirii în celălalt“^{22, nevoia de a reg}ăsi (sau de a crea), prin dragoste și uniune, (de)plinătatea, integritatea și sensul într‑o lume care se arată lipsită de ele.

„Durerea-fantomă“ a plenitudinii pierdute, mirajul perfecțiunii absente și golul mult prea prezent al solitudinii sînt cîinii de vînătoare care încolțesc călcîiele „prăzii“ Marta, care se lansează, la rîndul său, pe urmele propriului „geamăn de incest“ (Vine ea, Într-o altă viață), „bărbatul acela/ care există oho cu siguranță există/ și care-mi lipsește de la facerea lumii“ (Mutul), cu furoarea lacomă și oarbă a bacantei, iubind „pe apucate“ (Falanga, Viațamoartea, Istorii pentru duminică). În egală măsură pradă și prădător, victimă și călău, vînătoarea canibalică a Martei nu este, în fond, altceva decît – revenind la Marin Sorescu²³ – o „vînare de vînat“, al cărei resort este „rîvna“ (Dimineața tinerelor doamne, Într-un măreț răsărit de funingine, Vîrsta adultă) mistuitoare și nepotolită a sufletului pustiu și a trupului dogorît.

„Trupul: unica mea singurătate“ (Dialog)

În vreme ce cîmpul „luptei cu Dumnezeu“ este sufletul „încremenit […] ca un lac de piatră“ (Roata), terenul bătăliei terestre cu Sine și cu Celălalt este trupul, carnea debilă, istovită de îmbătrînire (Istorii pentru duminică), roasă de boală (Solstițiu de iarnă), sortită suferinței și înstrăinării (Mesagerii): „Eu sînt străin. Străinul ce-și scoate/ ca pe-un cîine în lesă/ corpul viu la plimbare/ Da. Ca un fluture cald colorat fixat într-un ac de-aluminiu/ cordul meu bate ritmul/ ține pasul/ pompează“.

Tocmai în experiența corpului fragil, friabil, perisabil, un delicat „cocon de carne“ înfășurat în jurul spaimei existențiale (Există mecanismul funcționînd) și arătîndu‑se propriei priviri ca un acoperămînt străin (Pielea de care mă sprijin), „reaua-apartenență“ petreună la această transcendență „neîndurătoare capricioasă crudă geloasă“, chiar „rea“ (Munci și zile), își găsește corespondență în imanent. Astfel reunite în aparentul oximoron al Locului psihic (titlul culegerii din 1991 și a două poeme superbe), spiritul și carnea se regăsesc îngemănate în centrul nevralgic simbolic al conștiinței, inima. Corpul Martei este, pe de o parte, un loc metafizic, „încarnare“ a unui conflict de neîmpăcat, un corp‑ca­nibal (Locul), un corp‑cadavru și un corp‑sicriu, imagine a senescentului și putredului corp divin (Apocalipsa după Marta) și, ca acesta, obiect de atracție și de repulsie. De cealaltă, poate un spațiu fizic, un corp de carne, de sînge, nervi, membrane, corpul Sinelui și al Celuilalt, răvășit de suferințe (și de plăceri, deși rare și fugace) extrem de concrete și de autentice²⁴, un corp‑javră care latră (Rațiune pură), un corp‑marfă (Ceas rău) cumpărat și vîndut pentru a îndepărta solitudinea, un corp vînat și vînător (Cina, Vînătoare pe zăpadă, Rugăciune).

„Aici luciditatea formulează ultima concluzie“ (Locul)

În lumina necruțătoare a lucidității scriitoarei, nu doar propriul corp, răstignit de malheur – împrumutînd o imagine din S. Weil analogă celei a Martei Petreu – „ca un fluture care a fost străpuns de viu într-un album“^{25, este cercetat} și disecat cu arzătoare răceală în membre, organe, în limfă, în țesuturi, ci și „eul“ însuși, din care se dislocă chirurgical o „ea“ cercetată anatomic fără milă (Ceas rău, Vindecarea, Legea eternă). Această limpezime paroxistică, însă, nu sterilizează sentimentul, ci, paradoxal, îl fecundează: „Luciditatea ca un țap în rut: excită atrage“ (Teze despre zilele faste).

Marca distinctivă a liricii petreuane este, de fapt, o inconfundabilă „cruzime autoscopică“^{26, n}ăscută dintr-o „luciditate hipertrofiată“²⁷ și inclementă. „Sub lumina nemiloasă a minții“, existența se revelează ca Viațămoarte, expunîndu-și obscen necruțătoarea indecen­ță, iar figura lui Dumnezeu apare măruntă și caraghioasă – „clovn mărunțel al nimicului al căderii“ (Peisaj-sentiment) – în neputința, în incompetența sau de-a dreptul în perversitatea lui. Tocmai această „nemiloasă“ luciditate este cea care interzice „inimii“ salvatorul abandon mistic sau liniștitoarea acceptare a lui Iov și determină respingerea – deopotrivă orgolioasă și sfîșietoare – a oricărei consolări facile (și înșelătoare).

„Nu“-ul petreuan este refuzul conștiinței treze care, aflată în imposibilitatea de a stinge „lumina minții“ pentru a se abandona somnului rațiunii, rămîne pradă unei „insomnii“ carnale și intelectuale omniprezente (Istorii pentru duminică, Vînătoare pe zăpadă, Dare de seamă despre morile nopții, Mesagerii, Locul) ce erodează carnea și corodează sufletul. Îngrozit atît de viziunile nemiloase ale „extazelor negre“ (Dare de seamă despre morile nopții) ale lucidității neadormite, cît și de amăgirea mincinoasă a nălucirilor consolatoare, eul petreuan nu găsește alinare și iertare nici noaptea, care, privată de binecuvîntarea somnului, nu mai e – ca aceea michelangiolescă din Sonetul 102 O notte, o dolce tempo, benché nero – un „timp dulce, deși negru“, ci mai degrabă chipul cel mai întunecat al spaimei și al deznădejdii, nu „bun remediu“, ci aspră și devorantă luptă (Lupta cu îngerul, Cîntec de leagăn, Psalm) cu fantomele Tatălui și ale Bărbatului. Unicul refugiu pare atunci să fie moartea, care din osîndă se face imbold, unicul paliativ pentru predarea totală (Vindecarea), încetarea dorin­ței (Nemaiiubitoare inima), pulsarea economicoasă „la temperatura șopîrlei“ (Vîrsta adultă): „Nu-mi pot imagina blestem mai cumplit decît acela de-a nu putea muri28“^{, a scris Marta Petreu.} Și: „Ea, moartea, e norocul nostru. Al meu“.

„Sînt aici. Aceste texte aceste cuvinte sacre carnasiere“ (Loc psihic II)

Această simțire exasperată, înfiorător de lucidă, neiertătoare în primul rînd cu propria intimitate, se exprimă într-o zicere tăioasă și ascuțită, de o precizie cvasichirurgicală: fiecare vers, o lamă; fiecare poem, un bisturiu care incizează adînc carnea sentimentului și a suferinței pentru a le expune viscerele palpitînd, însîngerate, bisturiu și cuțit sacrificial, căci poeta‑canibală își este prima victimă a propriului holocaust, primul aliment al cuvintelor sale „carnivore“ (Loc psihic II).

Autoarea favorizează o rostire zgrunțuroasă, neornată, pe alocuri de o simplitate aparent dezarmantă și antipoetică („Dar pe lume există numai cruzime“, Coborîrea îngerilor), irizată însă de imagini fulgerătoare, precum cele din După cădere: „cuprinde-mă strîns/ așa cum teaca adăpostește sabia“, „Ești bărbat/ fii deci iarăși adăpostul meu/ fii mierea neagră a dorinței“, sau din Rugă: „în căușul palmei tale ia-mă ca pe-un cocoloș de pîine/ ca pe-un cărăbuș de brocart de rășină“, „Învelește-mă ascunde-mă ca pe-o alună în podul palmei tale/ – cer eu –/ strînge-mă în pumnul tău cum strînge un copil o bilă colorată“, sau aceea, uluitoare și grea de înțelesuri, care deschide În grădina de toamnă: „Cu gleznele ude ca de-o inefabilă rouă“, ce reia imaginea „dalbului de pribeag“, „Cu roua-n picioare,/ Cu ceața-n spinare“ din cîntecele folclorice de însoțire a mortului.

Petreu privilegiază, de asemenea, o sintaxă ruptă, fragmentară, nu rareori ambiguă, scriitură a unei lumi eluzive, fărîmițate, lipsite de un înțeles deplin: lungi versuri declarative, brusc trunchiate de monosilabi, de spații albe, de suspendări și răsturnări ale semnificatului, o dictare aritmică precum bătaia neregulată a unei inimi sfîșiate, precum respirația tăiată a unui gît chircit de durere. Pentru autoare, poemul este o „membrană verbală osmotică“ (Loc psihic II), iar carnea sfîrtecată și sucită a poemului o comunică direct pe cea a poetei. Nu însă prin transcrierea brută a țipătului nearticulat, ci cu o dic­țiune poetică care se țese în jurul emoției fără a o contraface, refuzînd înfrumusețarea neavenită și retorica de dragul exercițiului, arta care „mistifică“ amintirea inventînd „sinonime decente“ (Teze despre creier) pentru sentimente „indecente“, în favoarea unei comunicări primare, concentrate, a cărei forță rezidă în intensitate, în arderea în creuzetul însuși al simțirii sau în înghețarea în preajma acestuia, prin cuvinte deopotrivă uluitor de precise și doldora de sugestii, precum scîncet, care adună într-o imagine unitară, dar multietajată „geamătul“ de durere al suferindului, „gînguritul“ nou-născutului și „scheunatul“ javrei.

„Oho. Iubitul meu. Cerneala cu care scriu nerușinat poeme“ (Falanga)

Cu toate acestea, „reaua-apartenență“ petreuană se răsfrînge asupră‑și în chip masochist, într-o spirală de neagră și sterilă disperare, într-un nihilism camusian? În parte, da, și tocmai această mocnită scînteiere de jăratic conferă putere și seducție poeziei sale. În parte, nu, deoarece chiar în această cădere ireversibilă în centrul Nimicului se poate desluși licărul unei scăpări pe căi ocolite, neagră sticlire de obsidian.

Miza luptei cu Dumnezeu și cu Bărbatul nu este imposibila victorie a eroinei asupra Mon­strului, nici cîștigul îndoielnic al sterpei îndepărtări de iubire (divină sau mondenă) sau martiriul sublim al detașării (Vindecarea, Nemaiiu­bitoare inima, Gunoiul). Altul este rodul acestei încleștări feroce a corpurilor și a inimilor: aducîndu-i în sine încrustați precum inelele într-un arbore, înzăuați și înarmați ca o oștire, Marta își transmută Monștrii indiferenți, violenți, afabili, intimidați, iubiți, uitați în poezie, precum în extraordinara Falanga, pe care însăși autoarea a definit-o „o artă poetică deplină“²⁹.

Obiectul dorinței se dizolvă în cerneală și se distilează în cuvinte dătătoare de viață, ca în extraordinara Rochia Martei cea de toate zilele: „[…] Lipește cuvintele unul de altul/ fă fraze lipește frazele pe pielea mea/ da scrie cu salivă pe mine la nevoie scrie cu limba/ o scrisoare o carte o rugăminte:/ va fi rochia mea/ Rochia Martei cea de toate zilele/ Ia-mă în brațe cuprinde-mă răsucește-mă ca pe-o păpușă:/ e tîrziu pentru amîndoi este atît de tîrziu stăm pe muchie/ deci dă-mi această a doua șansă:/ poate ca Lazăr voi învia“.

Iar acesta este adevăratul (și unicul) bagaj pe care Marta Petreu îl duce cu sine pe drumul dezolant care o conduce spre negrul și recele Nimic, „verbul30“ care dăinuie cînd gîndirea și experiența individuale ce l-au generat au dispărut, fiindcă „Un poem despre moarte/ e mai real decît moartea“ (Aduceți verbele). Totodată, el este și cel mai prețios dar al poetei către semenii săi, dăruirea de sine, întrucît „Un poet este un releu prin care specia își transmite ei înseși mesaje“³¹, și, poate, unicul mod în care Ceva din noi poate să supraviețuiască morții: „Ceva din noi va trăi/ după ce vom muri ceva din noi va trăi –/ îmi trece prin cap/ și o disperare o disperare o disperare/ neagră cum cerneala neagră cu care îți scriu/ scrisori tot mai scurte tot mai rare/ mă cuprinde și mă trage în jos/ înspre piețele ude înspre cavernele mele/ Sînt muritoare/ iar dacă sînt aici și acum o muritoare de rînd/ cine/ cu ce drept/ îmi corupe puritatea naturii/ și-mi bagă în cap/ musca acestui gînd fără rușine:/ ceva din mine ceva din tine dragostea mea bărbatul meu/ prost și tăcut/ ceva din noi nu va muri nu va muri nu va muri“.

Traducere din limba italiană de Ovidiu PECICAN

 

Roberto MERLO este traducător, a studiat limba şi literatura română în Italia, la Universitatea din Torino, cu profesorii Marco Cugno și Dumitru Loșonți, și în România, la Universităţile din Cluj, Iaşi și București. Şi-a susținut licenţa cu o lucrare despre poezia lui Marin Sorescu (2000) și a obținut doctoratul în românistică cu o lucrare de istorie a ideilor dedicată imaginarului dacic în cultura română (2004). În timpul doctoratului s-a mutat în România, unde a rămas ca lector de italiană la Universitatea din Oradea. În 2007 s‑a întors în Italia ca profesor şi cercetător cu contract la Universitatea din Torino, unde, din 2012, a fost numit cercetător de limba și Literatura română la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și Culturi Moderne. În cursu­rile sale predă gramatica istorică și istoria limbii, teoria și practica traducerii, istoria literaturii moderne și contemporane. A publicat studii cu privire la mitul dacic în cultura română din secolele al XIX-lea și al XX-lea, la poetica lui Marin Sorescu, la traducerile din literatura română în italiană, la fenomenele de interferență între cele două limbi și la relațiile lingvistice româno-slave. A tradus opere literare (ale unor scriitori precum Gabriela Adameșteanu, Doina Ruști sau Bogdan Suceavă, precum și cîteva piese de teatru contemporan) și eseuri de istorie şi lingvistică istorică. În 2016, Roberto Merlo a publicat o antologie bilingvă cu 55 de poeme din lirica Martei Petreu, cu titlul L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014, apărută la prestigioasa editura italiană Joker, în colecţia „Parole del mondo“. Volumul a fost lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte de la Torino, ediția mai 2016.

 

 

 

1. Marta Petreu, „Făcutul unei cărți este o activitate senzuală“, în România literară, nr. 49, 2007 [interviu cu Dora Pavel].

2. Marin Sorescu, Teoria sferelor de influență (1969), în Id., Opere, IV. Publicistică, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, prefață de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă – Univers Enciclopedic, București, 2005, p. 104.

3. V. printre altele pătrunzătoarele remarci ale Mihaelei Ursa, „O Apocalipsă intrată în canon“, în Apostrof, nr. 5 (252), 2011 (XXII), în marginea integralei poetice Marta Petreu, Apocalipsa după Marta. Poeme, Editura Polirom, Iași, 2011.

4. Pentru o dezbatere mai pe larg a acestei „poetici ale relei-apartenențe“, ne permitem să trimitem la Roberto Merlo, Una feroce tenerezza. Figure della „disappartenenza“ nella poesia di Marta Petreu, în Ljiljana Banjanin, Krystyna Jaworska, Massimo Maurizio (a cura di), DISAPPARTENENZE. Figure del distacco e altre solitudini nelle letterature dell Europa Centro-Orientale, Stilo Editrice, Bari, 2015, pp. 209-242.

5. Ștefan Borbély, „Apocalipsa după Marta“, în Dicționar analitic de opere literare românești, I. A – M, coordonare și revizie științifică: Ion Pop, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, pp. 45‑46.

6. În legătura cu titlul integralei poetice din 2011 (Petreu, Apocalipsa…, ed. cit.), scriitoarea a declarat: „Cred că am apocalipsa în gene, așa că e titlul care acoperă cel mai bine condiția mea umană“ (Marta Petreu, „Acum știu lista subiectelor permise și a celor interzise“, în Suplimentul de cultură, nr. 311, 2011, www.suplimentuldecul­tura.ro/index.php/continut ArticolAIICat/7/6631 [interviu cu Elena Vlădăreanu].

7. Cătălin Teutișan, „Cartea mîniei“, în Dicționar…, loc. cit., pp. 117-118.

8. Merlo, Una feroce…, loc. cit.

9. Marta Petreu, O zi din viața mea fără durere. Eseuri, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 344.

10. Marta Petreu, „Interviu inedit“, în Tiuk, 2/ 2002: http://www.tiuk.reea.net/2/212.html [interviu cu Mihai Vakulovski].

11. „În Biblie, unde se află și porunca «Să nu ucizi», omorul este totuși un fapt curent, căci, dacă omul n-are dreptul să omoare, în schimb Dumnezeu îl are întreg. Lăsînd la o parte faptul că în clipele sale de mînie, cînd vede cît de prost și-a realizat creația, Dumnezeu amenință c-o să‑l șteargă pe om de pe fața pămîntului (Geneza, 6, 7), lăsînd la o parte faptul că legea vieții umane este întoarcerea în țărînă, Dumnezeu îi ia omului viața inclusiv din capriciu. Cam așa cum omoram eu gîngănii în copilărie“, Petreu, O zi…, ed. cit. p. 302.

12. Jacques Derrida, „Of an Apocalyptic Tone Recently Adopted in Philosophy“, trad. John P. Leavey Jr., în Oxford Literary Review, 6.2 (1984), pp. 3-37: p. 27 (textul original în Semeia, 23, 1982, pp. 63-97).

13. Ibid, p. 28.

14. Marta Petreu, interviu cu Dora Pavel în România literară, nr. 30, 2003.

15. Camille Domoulié, Il desiderio. Storia e analisi di un concetto, traducere de Sergio Arecco, Einaudi, Torino, 2000, pp. 190-192.

16. Prin „disteism“ înțeleg aici, după Simon D. Podmore, Struggling with God. Kierkegaard and the Temptation of Spiritual Trial, Cambridge, James Clarke & Co, 2013, p. 42, „the notion that God may not be perfectly good, even the possibility that God may be, at least capable of, evil“.

17. Adică o atitudine de „ostilitate“ către Dumnezeu care acoperă un spectru amplu de sentimente negative, de la nemulțumire și nesuferire pînă la dușmănie și ură, explorată de-a lungul istorie de Bernard Schweize, Hating God: The Untold Story of Misotheism, Oxford University Press, Oxford, 2011. În acest context, misoteisții „agnostici“ sînt credincioșii care – precum Zora Neale Hurston, Mark Twain, Rebecca West sau Elie Wiesel – „are struggling with the understanding that God is not entirely competent and good, while resenting the need to praise and worship him. These misotheists wish that they were wrong in their negative assessment of the deity and would prefer God to be benevolent and caring after all. At the same time, they are racked by grave doubts, and they keep up a constant quarrel with God“ (Ibidem, p. 17).

18. Ibidem, p. 220.

19. Tony Brill, Legendele românilor, I. Legenda etiologică, prefață de S. Ispas, ediție îngrijită și studiu introductiv de I. Oprișan, Editura Saeculum I. O., București, 2005, p. 83, n. 10001.

20. Ștefan Borbély, „Poeme nerușinate“, în Dicționar analitic de opere literare românești, II.
N – Z, coordonare și revizie științifică: Ion Pop, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007,
pp. 807‑808.

21. Ursa, O apocalipsă…, loc. cit.

22. Teutișan, „Cartea“…, loc. cit.

23. „Ce este poezia altceva decît o vînătoare? Cu adevărat, ea este o «vînare de vîn[a]t». Specificul acestei îndeletniciri este acela că vînătorul, cu ogar şi şoim, este totodată şi vînat: vînatul său de lux, unicul de altfel. Ochiul se ocheşte, iar spaima lui e că s-ar putea să nu se nimerească“; Marin Sorescu, Tratat de inspirație. Poezia, pur și simplu (1985), în Id., Opere, ed. cit., p. 861.

24. Și citim, poate, în „avorturile clandestine“ din Istoriile pentru duminică din a doua antologie din 1983, o aluzie indirectă la aberanta politică de creștere demografică implementată de Ceaușescu începînd din anul 1966 și la consecințele sale funeste pentru femei.

25. Simone Weil, Attesa di Dio, a cura di Maria Concetta Sala, con un saggio di Giancarlo Gaeta, Adelphi, Milano, 2008, p. 188.

26. Manolescu, Istoria…, loc. cit.

27. Borbély, „Apocalipsa“…, loc. cit.

28. Petreu, O zi…, loc. cit., p. 303.

29. Idem, „Interviu inedit“, loc. cit.

30. Ibidem, Interviu inedit, loc. cit.

31. Marta Petreu, Biblioteci în aer liber. Oameni, cărți, amintiri, Polirom, Iași, 2014, p. 322.