Arta declasării

„La aproape 60 de ani“, începe o strofă din volumul Călcîiul lui Magellan de Octavian Soviany; şi continuă: „s-ar cuveni să fiu/ un crescător de pisici/ şi să mă uit la coapsele/ femeilor tinere/ ca la cărţile acelea prăfuite din bibliotecă/ pe care ştii/ că n-o să le mai reciteşti niciodată“. În timp ce poetul se răsfaţă, făcînd cu ochiul cititorului avizat care îl prenumără şi printre bunii cititori – nu doar autori – de literatură, protagonistul său e obligat să ia în serios şi să asume fiecare ipostază în care este distribuit.   E jocul tensionării şi detensionării pe care Soviany îl practica, la un nivel absolut remarcabil, în Pulberea, praful şi revoluţia (2002), cu acea „ruptură de nivel între stările traversate şi insistenţa poetică asupra lor“. Regăsim, de asemenea, simbolurile predilecte ale poetului, ca şi tonalităţile lui oscilînd, oximoronic, între o amărăciune agresivă, plastic-violentă, şi o disperare obosită. Rămîne în tablou personajul feminin, chiar dacă acum mai mult absent. Iubita mai tînără, aflată departe, umple nopţile şi zilele bărbatului mai vîrstnic, care, la aproape şaizeci de ani, se simte declasat şi bătrîn, „gîrbov“ şi expirat. O bună parte din texte sînt nişte epistole poetice căzînd într-un lirism lăcrămos […]