Arta în instanţe publice

Omul de rînd este de acord că la zugrăvit cel mai bine se pricepe meşterul constructor, la cusut, croitorul ori la gătit, bucătarul (deşi mai toată lumea are experienţe în acest domeniu). Cînd este vorba despre artă, specialistul este scos din calcule. Profesionistul nu (prea) ştie, de fapt, ce face cînd realizează o lucrare; este inspirat, cel mult, de daimon-ul său printr-un dicteu venit în mod incert de undeva din subconştient. Comentatorii de artă calificaţi sînt, în aceeaşi viziune, sofişti capabili să vorbească la fel şi de bine, şi de rău despre orice. Persoanele al căror lexic nu conţine termenul de origine greacă antică îl substituie în raţionamentele lor interioare cu acela de „şarlatan“. Într-o ultimă instanţă, cea publică, arta este ceva relativ, iar discursurile care reflectă acest „adevăr“ sînt cele mai bune şi mai inspirate, cu atît mai mult cu cît ele nu pot fi ţinute decît de oameni cu o gîndire asemănătoare cu aceea a maselor largi de receptori. Am stabilit coordonatele faptului că în România nu există piaţă de artă. Acesta este motivul pentru care, la noi, mijloacele financiare se asociază cel mai adesea cu kitschul. Carenţele în educaţia şi în cultivarea noilor generaţii îşi au (de […]