De ce or fi pus cei de la Muzeul Național de Artă semnul interogativului – Artă pentru popor? – la titlul „expoziției de artă plastică oficială românească între 1948 și 1960“? Și de ce oficială? Expoziția Artă pentru popor? ne prezintă, prin artă, o perioadă înnorată din istoria acestei țări, ilustrată prin opera artiștilor vizuali: pictori, sculptori, graficieni. Scopul era însă exclamativ: Artă pentru popor!. Se pleca de la antiteza cu arta burgheză, „artă pentru artă“, și se dorea să se ajungă la acea „artă pusă în slujba maselor“, un imperativ al partidului.
Manifestarea organizată de Muzeul Național de Artă al României (care mai poate fi vizitată pînă pe 2 aprilie), de la parterul aripii Stirbey Vodă, într-un spațiu generos, oferă vizitatorului un număr însemnat de lucrări realizate în perioada de comunizare violentă a țării, pe simeze fiind prezentate creații picturale, cele în general expuse la saloanele dedicate unui eveniment: Anuala de Stat, Congresul Partidului, Congresul sindicatelor, Municipala. La marele număr de picturi în ulei se adaugă o sumedenie de lucrări de grafică, sculptură, ceea ce conferă un „echilibru de exprimare“ artistic. Interesant, nu s-a folosit deloc arta decorativă. Să nu uităm, prin lucrările de mari dimensiuni, acest domeniu luase un nemaicunoscut avînt, amplificat după 1965. În primii ani de comunizare a țării, se urmărea, țintit, obținerea unui vector oficios de propagandă al Partidului Muncitoresc Român, metamorfozat în PCR, la cel de-al IX-lea Congres.
Curatorul expoziției este o tînără muzeografă, Monica Enache, care a mai realizat evenimente la MNAR, printre care o expoziție avînd ca temă Holocaustul și pictorii evrei. Aceleiași curatoare îi datorăm și textul de peste 60 de pagini (cu versiune engleză) din voluminosul catalog de 400 de pagini, împănat cu 280 de imagini. Demn de semnalat, catalogul a apărut încă de la vernisaj, în decembrie 2016.
Pentru a pătrunde spiritul expoziției, trebuie parcurs temporal firul evenimentelor și al elementelor prin care s-a trecut de la „stadiul burghez“ al artei, la „educarea“ prin artă, în care rolul conducător l-a preluat partidul clasei muncitoare. În perioada de care se ocupă expoziția (1948-1960), ideologicul joacă un rol major, așa că s-a preluat masiv din experiența și învățătura marxist-leninistă, aplicată în URSS după 1917. Militantismul comunist absoarbe toate formele de exprimare, inclusiv cea artistică. În acea perioadă, înainte de o mare expoziție colectivă, lucrările erau avizate de un juriu ales pe „sprînceană“, format din „artiști-tovarăși“, bine văzuți de către organele de partid. Aceștia „tăiau și spînzurau“. Nu erau admise nici un fel de abateri de la sarcinile trasate de conducerea de partid. De amintit faptul că mulți dintre artiștii puși la index nici măcar nu aveau prilejul să intre în discuție la comisia de jurizare, fiind refuzați „de plano“ de către acei funcționari mărunți care înregistrau lucrările. Să nu uităm că mulți artiști plastici erau arestați din motive mai mult sau mai puțin politice, așa cum s-a întîmplat în cazul lui George Catargi, George Tomaziu, Lena Constante și a multor altora, care au înfundat pușcăriile, suportînd interogatoriile și bătăile acelei noi create puteri – Securitatea.
Alții, mai norocoși, cărora li s-a aplicat „clemența“ șefilor, au suferit doar izolări în localități mici, fără o viață artistică, la care, oricum, nu puteau participa, ispășindu-și păcatele printr-o izolare mai mult sau mai puțin impusă, în orice caz, fiind supravegheați de către băieții cu „ochi albaștri“. Așa s-a întîmplat cu Constantin Bacalu (1884-1975), prietenul lui Tonitza, avînd domiciliu obligatoriu (D.O.), înscris pe buletinul de identitate, pentru Vălenii de Munte, sau cu Aurel Bordenache (1902-1987), avînd același statut la Codlea.
Este momentul în care exilul devine o variantă pentru mulți artiști. Eustațiu Stoenescu, portretist al Familiei Regale, după ce execută portretul premierului Petru Groza, rămîne la Paris. Membri ai nou-înființatei Uniunii a Artiștilor Plastici (1951), care înlocuiște Sindicatul Artiștilor Plastici, sînt „epurați“ (Alexandru Ciucurencu, Wanda Sachelarie, Nuni Dona etc.). O serie de critici de artă încep să colaboreze cu noua structură, Securitatea (Petru Comarnescu, Petre Oprea). Alți istorici de artă, din varii motive, sînt în recluziune (Remus Niculescu, Radu Ionescu, Theodor Enescu), incusiv un colecționar, vechi membru de partid (Sandu Lieblich), este încarcerat. Unii artiști, dintre cei plecați cu burse (de altfel, și o serie de diplomați), refuză să se mai întoarcă (Eugen Drăguțescu, Alexandru Istrati, Horia Damian, Alexandru Moser Padina). Un caz pitoresc al anilor `60: Petre Șuțeanu, după două decenii sudamericane, revine în patria-mamă. Cu Divizia Tudor Vladimirescu sosesc din URSS și doi viitori mari critici de artă, propulsați direct în Ministerul Artelor. Ochiul neiertător al politrucilor împiedica participarea oricărui intrus ce dorea să înșele vigilența luptei de clasă în care partidul îl înregimenta.
Cei acceptați în mari expoziții, în afara unor grupuri de „grei“, trebuiau să fie bine priviți din punct de vedere ideologic, să aibă o tematică pe linie și, mai ales, subiecte și titluri bine asezonate la ceea ce se dorea de către propagandă. Dacă treceau de prima comisie, urma o altă comisie, care viziona lucrările și care avea un cuvînt hotărîtor în privința celor care rămîneau pe simeză. De regulă, asta se întîmpla înaintea vernisajului sau chiar în noaptea de dinaintea deschiderii. Dacă totul mergea bine, expoziția se deschidea cu fast, în prezența notabilităților, cu poza de rigoare, cu un moment de oprire în fața unor lucrări cum ar fi Griviţa 1933 a lui Gavril Miklossy, unde însuși tovarășul Gheorghiu-Dej le vorbea celor din partid despre eroismul ceferiștilor, cei din preajmă aplaudînd entuziasmați fiecare propoziție a tovarășului, cel care fusese declarat „sufletul“ acțiunii greviste, dar care, de fapt, nu participase la ea. Același moment solemn s-a produs și în fața lucrării lui Jules Perahim, Lenin vorbind la tribună, temă tratată izbitor de asemănător cu pictura din anii `30 a sovieticului Alexandr Gherasimov. Tablourile cu figurile marilor conducători erau o temă sigură la achizițiile de stat. Au fost portretizați: I.V. Stalin (imortalizat în costum alb de Eugen Popa, dar și de Maximilian Schulmann), Gheorghe-Gheorghiu-Dej (Ştefan Szönyi, Iosif Iser și multi alții), Iosif Chișinevschi (Gheorghe Șaru), Alexandru Moghioroș (Corina Lecca), Vasile Luca (Adina Paula Moscu), Ana Pauker (Gheorghe Glauber). Aceste piese de referință erau cumpărate cu bani buni. Aș sublinia un amănunt: mulți artiști care au îmbrățișat cu ardoare temele sau personajele importante ale epocii dure a regimului comunist au plecat primii în Occident sau, în alte cazuri, au avut grijă să-și trimită odraslele în „iadul capitalist“, exemplul fiind urmat și de mulți politicieni la vîrf sau diplomați. De altfel, avangardistul de altădată
S. Perahim, acum Jules Perahim, membru al tuturor comitetelor și comisiilor, cu nenumărate comenzi de la stat, cu peste 140 de cărți ilustrate, afișe și onoruri, venit sub protecția Armatei Roșii, va pleca dezinvolt, în 1966, în Israel.
După ce expoziția se încheia, o altă comisie stabilea achizițiile și prețurile acestora. Aici era „bătaia peștelui“. Marile datorii ale grangurilor erau șterse în întregime, oricum, se „opera științific“. Exista lista datornicilor, mari și mici, de la Fondul Plastic, dar li se asigura democratic, și celor din umbră, achiziționarea vreunei lucrări, pentru a li se diminua creditul. Sistemul funcționa și în domeniul literar și muzical și a fost valabil pînă în decembrie 1989. Trebuie subliniat că nu se aplicau nici un fel de comisioane sau dobînzi, indiferent de mărimea îndatorării.
Recompensele bănești erau pe măsură. Existau tarife, după anumite clasificări, cu mai multe trepte. Cei mai bine văzuți, cei care se numeau „Artiști ai Poporului“ sau „Maeștri Emeriți ai Artei“, pe lîngă cele mai mari recompense financiare, aveau și substanțiale reduceri de impozite. Pentru Grivița 1933, Gavril Miklossy a primit 30.000 de lei și multe alte recompense. 30.000 de lei pentru Gavril Miklossy, în condițiile în care o familie cu doi doi membri salariați abia ajungea la 800-1.000 de lei. Constantin Baraschi a făcut Monumentul ostașului sovietic eliberator, amplasat în Piața Victoriei, transplantat în anii `60 la Cimitirul Ostașilor Sovietici din Pipera. Pentru a obține o sumă în baremul maxim al achizițiilor, a fost nevoie de un artificiu, statuii lipsindu-i un centimetru. Soluția se găsește rapid: se mărește hampul (vîrful steagului) și astfel se ajunge la cifra maximă a retribuției.
Retrospectiv vorbind, artiștii din epocă nu o duceau rău: comenzi, achiziții, ateliere, subvenții, participări la expoziții sau individuale sau de grup, în țară și în străinătate, toate însă într-o anume ierarhizare, în care politicul prima. Uniunea Artiștilor Plastici a jucat rolul de cloșcă, în timp ce conducătorii ei au știut să-și adjudece partea leului. Picturile și sculpturile sînt exemple de „artă pentru popor“ și ating toate miturile și poncifele istoriei naționale, în care trebuia insistat pe rolul conducător al partidului și al iluștrilor conducători. Ar fi poate ilustrativ pentru această artă direcționată politic să fie organizată și o expoziție cu lucrările artiștilor înregimentați de după 1960, an la care se oprește expoziția de la MNAR.