Arta si politica de la sfirsitul promisiunilor

O arta a realitatii imediate, in mod fatal, abandoneaza partea cea mai secret-sacrosancta a creatiei. Caci aceasta din urma nu mai convoaca acea stupefianta experienta in care „opera“ era inteleasa ca o punere in perspectiva a „lumii“, ci se prezinta doar ca o punere la incercare a unui eu individual, in sensul antropologic al termenului si nu neaparat ca un corp secret ori ca un eu al profunzimilor. Tentativa aceasta isi gaseste, in revansa, acel lot de consolare deloc de neglijat: investitia intr-o logica sociala, de esenta relationala. Dezbaterea „esteticii relationale“ Arta relationala nu este, fara indoiala, o inventie a deceniului ’90. Radacinile sale coboara, in secolul nostru, foarte departe: futurismul, dadaismul, avangarda rusa, fara sa omitem anii ’60 si instaurarea la scara mondiala a formulelor artei participative. Atunci, punerea in „forma“ a relatiilor conviviale era o constanta. Generatia anilor ’90 reia acea problematica, dar abandoneaza chestiunea redefinirii artei, centrala in anii ’60. Accentul nu mai cade pe extinderea limitelor artei, ci pe capacitatile ei de rezistenta intr-un mediu social global. Plecind de la aceeasi familie de practici artistice, observam ocurenta unor problematici diferite: ieri, insistenta asupra relatiilor interne ale lumii artelor, din interiorul unei culturi privilegiind „noul“ si chemind […]