ARTE VIZUALE. Parghel, între ardoare şi derivă

Cînd pronunţi numele Parghel, gîndul te duce la Anca Parghel. Legenda jazzului românesc. Dar Parghel e şi Virgil – artistul care a ieşit cîndva din laboratorul lui Corneliu Baba, dar a reuşit să nu rămînă un babist. Şi-a croit propriul stil, propria formulă plastică, care e recognoscibilă ca pargheliană. În ultimul timp, am avut plăcerea să văd două personale ale sale, în 2013 şi, acum, pe cea de curînd deschisă la Galeriile Elite ART din Bucureşti – Tuşuri, creioane, pasteluri şi pînze (16 iunie-9 iulie 2015). De data asta, a decis să-şi arate propriul laborator. A răscolit prin zeci şi sute de blocnotesuri, albume, carneţele, blocuri cu schiţe. A scos o cantitate mică, dar suficient de relevantă pentru a ne arăta felul în care gîndeşte, scrutează lucrurile, oamenii, străzile, tot ce-i stă în faţa ochilor. Din resturi de sîrmă a construit arhitecturi spaţiale. Cred că un desenator entuziast şi ritos cum e Parghel resimte că desenul rămîne, iremediabil, constrîns să se împace cu bidimensionalitatea. Oricît ar sugera spaţialitatea, perspectivele, dinamica mişcărilor – grafica e sortită să rămînă în planul unui ecran adosat peretelui (simezei). De aici, probabil, apetitul neastîmpărat al lui Parghel pentru sculptura uşoară, evanescentă, făcută din sîrmă. Oricît […]