Nu e o carte de istorie, aşa cum am învăţat la şcoală din manuale: ani, evenimente, personalităţi, decizii. Nu e o carte care descrie genocidul armean, ci una care empatizează cu urmaşii. E o carte despre supravieţuitori, despre cei care au rămas armeni după genocidul din 1915. O carte în care nu exterminarea este imaginea generală a cărţii. Sînt pagini despre ce s-a întîmplat după 1915, cu cei care au rămas în viaţă. Laure Marchand şi Guillaume Perrier, autorii volumului Turcia şi fantoma armeană. Pe urmele genocidului, sînt jurnalişti francezi. Lucrează la Le Figaro şi la Le Monde, fiind corespondenţi în presă în Turcia din 2004. Au, cum se spune, o bună cunoaştere a mediului, dar nu se mărginesc doar la consemnarea unor declaraţii oficiale. I-aş fi numit jurnalişti de investigaţie, dacă termenul nu s-ar fi tocit în România. Cert este că ei pornesc de la o realitate politică a Franţei anilor 2000, cînd autorităţile franceze ezitau să recunoască genocidul armean. Iar apoi reconstruiesc, dincolo de legiferări, de norme, de recomandări ale Uniunii Europene, destinul unui popor mutilat: cel armean. În toată cartea, întîlnim oameni, rude ale refugiaţilor sau ale celor care au pierit în genocid, oameni simpli, cărora, uneori, le încărunţeşte şi memoria.
„Fantoma armeană“ din titlu este o sintagmă polemică, în strînsă legătură cu celălalt cuvînt: „Turcia“. Pe de o parte o entitate statală, pe de cealaltă parte, ceva neprecizat, ceva ca un fum, o imagine ştearsă, bruiată, schilodită. Nu e fantoma tatălui lui Hamlet, care îi direcţionează acţiunile fiului, e o fantomă blîndă, adică un vis destrămat, ceva care a existat în toată puterea cuvîntului, iar astăzi apare sporadic, fără să te inspăimînte, un abur cald. Ceva care a fost, ceva care vine din trecut şi impregnează prezentul.
Ştergerea urmelor
E clar că după genocidul armean din 1915, unde au pierit 1.500.000 de armeni, a urmat o altă fază, mai cruntă: aceea a ştergerii urmelor armeneşti din fostul Imperiu Otoman. S-a lucrat cu osîrdie, autorităţile turceşti au distrus nu doar o întreagă populaţie, ci au acţionat împotriva tuturor semnelor, care depuneau mărturie despre prezenţa armenilor. Cei care au rămas în viaţă – şi în Turcia – au trebuit să-şi ascundă identitatea armenească şi să se islamizeze. Unii dintre ei au practicat o dublă religie, cea islamică, pe faţă, pentru a rămîne în viaţă şi a avea o slujbă, cea din familie, în care ţineau ritualurile creştine. Multe biserici armeneşti au dispărut, sînt inecate de verdeaţă şi praf. Pe urmă, mulţi armeni supravieţuitori au trebuit să-şi schimbe numele, cei mai mulţi căpătînd nume turceşti. Li s-a inoculat teama, puteau fi oricînd sancţionaţi pentru „abaterile“ etnice, acelea de a vorbi, de a se ruga, de a învăţa în limba armeană. În cartea despre care scriem aceste rînduri, unele nume sînt fictive – autorii precizînd că nu dau, în unele cazuri, numele reale –, tocmai pentru a proteja identitatea celor cu care autorii au discutat pe parcursul dialogurilor (îndelungate) din Turcia.
O apăsare continuă a fost pentru armenii rămaşi în Turcia, care nu puteau evolua social, dacă îşi afirmau identitatea armenească. Şi asta nu doar doi sau trei ani după genocid, un deceniu, ci mereu şi mereu, pe toată durata secolului care ne desparte de 1915. Dar s-au putut face breşe: rudele armenilor care au plecat în exil au căutat să revină la baştină, să vadă locurile copilăriei părinţilor şi bunicilor. Şi să povestească. De la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut, un armean din Los Angeles, Armen Aroyan, a ajutat la aceste călătorii. Semnele prezenţei armenilor nu sînt multe, dar ele există. O dată în monumente (dărăpănate, abandonate sau preschimbate în moschee, închisoare, hangar, grajd, sală de sport, dar care păstrează fragmente de inscripţii armeneşti), dar, în primul rînd, oamenii, care n-au fost nimiciţi toţi, deşi cei din comunităţile armeneşti „au trăit ascunşi, uitaţi sau asimilaţi“. Explicaţia autorilor: „Ambiţia genocidului era aceea de a modifica radical echilibrele etnice în regiunile Anatoliei centrale şi orientale, pentru a contura o majoritate turcă“.
„Era tata?“
Cei doi jurnalişti francezi, Laure Marchand şi Guillaume Perrier, care au scris cartea Turcia şi fantoma armeană. Pe urmele genocidului, apărută anul trecut la Editura Corint, în traducerea lui Nicolae Drăguşin, cu o prefaţă de Sorin Antohi şi un cuvînt înainte de Taner Akçam, adună mărturii din afara Turciei şi din Turcia despre genocidul armean, dar mai ales despre cei care au rămas în viaţă după atrocităţi. Este un traseu laborios, început la Marsilia, oraş intitulat „mica Armenie“, unde şi-au găsit refugiul peste 11.000 de armeni, şi pînă în Anatolia. Poveştile sînt cutremurătoare. De obicei, ele încep cu despărţirile dintre părinţi şi copii.
La Sason, în sudul lacului Van, un nepot povesteşte despre bunica centenară: „În vremea evenimentelor, bunica avea cam 7 ani. Ne-a repetat mereu aceeaşi poveste: era în braţele unui bărbat mare, cu mustaţă şi ochi albaştri, nu departe de cimitir, atunci cînd acesta a fost ucis. Plîngea. Toată viaţa a pus aceeaşi întrebare: «Era tata?». Tragedia ei stă în aceste două cuvinte. Cruţată, fetiţa a fost integrată într-o familie kurdă şi islamizată. A primit un prenune musulman. Prenumele armenesc i-a fost luat de genocid şi, în cele din urmă, l-a uitat: «Nu ştiu cum mă cheam㻓. Interesant că în Turcia, greu, cumva în răspărul autorităţilor, apar cărţi despre genocid, care pornesc de la realităţi familiale. Aşa au apărut cărţile, amintite de autori, Nepoţii şi Cartea bunicii mele, scrise de Fethiye Çetin şi Ayşe Gül Altinay, dar şi jurnalişti turci, cum este Bekir Coşkun, care a scris un editorial, „Chestiunea mea armenească“, publicat în cotidianul Hürriyet, în care vorbeşte despre o bunică pe care, „la moartea adevăratei mele bunici, bunicul o găsise în cîmpia Eufratului, în Siria, acolo unde convoaie întregi de armeni fuseseră deportaţi, şi s-a căsătorit cu ea. Cînd am crescut şi am aflat adevărul, am înţeles amărăciuea din ochii ei. Iată, aceasta este problema mea armenească. Ceea ce li s-a făcut armenilor, motivul pentru care oamenii se opun acestui subiect, ce s-a întîmplat cu adevărat, nu ştiu,. Vreau să ştiu, în schimb, cine a despărţit-o pe bunica, pe cînd era doar o fetiţă, de căminul ei, de cuibul ei. Vreau să ştiu cine se face răspunzător de durerea pe care a încercat să ne-o ascundă, de acea nostalgie pe care căuta să o mascheze, de acele lacrimi pe care, pesemne, le vărsa noaptea, pe ascuns. Nu ştiu nimic despre un milion de armeni. Cu excepţia ei. Această femeie atît de tristă pe care am iubit-o atîta. Armeanca mea“.
Agresiunea asupra Celulalt. Cît timp?
Problema este că acest volum mai spune ceva extrem de important despre lumea în care trăim. Vom exista oficialităţi, peste tot în lume, oameni politici, care vor căuta să ascundă sau să evite să vorbească despre masacrele pe care propriul popor le-a declanşat asupra altor popoare. Mereu, cu toate reglementările legislative, care îndeamnă şi stabilesc norme de convieţuire paşnică şi nonviolentă, refuzînd orice formă de excludere etnică, Celălalt, Vecinul, cel de o altă religie, cel altfel, va fi privit ca un duşman, va fi ridiculizat, înjosit şi omorît. Genocidul armean şi Holocastul asupra evreilor tocmai asta sînt: neacceptarea Celuilalt, uciderea, exterminarea, în numele unei „purităţi“ naţionale care a fost atît de dăunătoare convieţuirii. Numai că omenirea nu învaţă nimic din greşeli, iar atacurile împotriva altor etnii nu au încetat nici după Primul Război Mondial, nici după Al Doilea Război Mondial. Nu politica va diminua agresiunea – întotdeauna vor exista înţelegeri temporare, care aşteaptă primul prilej să fie încălcate sau puse între paranteze – , ci cărţi ca aceasta, semnate de Laure Marchand şi Guillaume Perrier, cărţi care coboară spre oameni, cărţi care lasă deoparte tratate care instituie obligaţia de bună vecinătate şi de bună înţelegere, şi care merg spre o realitate unde această apropiere între oameni rămîne un ideal, un deziderat. Pînă la urmă, asemenea cărţi vor forma o masă critică ce va influenţa şi deciziile politice. Dar politica nu va putea risipi „fantoma armeană“. A trăi, supravieţuind, acesta a fost destinul armenilor în Turcia. Chiar istoria postbelică a Turciei a fost sinuoasă, cu guverne care au căutat o mai mare apropiere de armeni – excelent capitolul care descrie călătoria preşedintelui Turciei, Abdullah Gül, la Erevan, cu ocazia meciului de fotbal dintre Armenia şi Turcia –, cu guverne care i-au considerat „trădători de ţară“, deşi genocidul a fost întotdeauna negat, indiferent cine s-a aflat la putere, iar „negaţionismul este continuarea genocidului însuşi […] Dintre toate istoriografiile, cea mai rea este istoriografia de stat, iar statele admit rar că au fost criminale.“, scrie istoricul francez Pierre Vidal-Naquet, citat de autorii cărţii.
Bulevardul Talaat Paşa
Aceste cărţi – neîncrîncenate, care nu enunţă teze şi nici nu condamnă – caută adevărul în „bătrînul armean cu ochii roşii de cataractă“ sau în „femei care au străbătut secolul trecut în muţenie, «cu buzele pecetluite» de durere. Martori amuţiţi de oroarea îndurată de poporul lor. Ele şi-au trăit viaţa uitîndu-se pe fereastră, la lăsarea serii, ca şi cum ar fi aşteptat o reîntoarcere, sau încremenite pe o bancă fără a rosti o vorbă… Aceste supravieţuitoare care purtau în ele «reflexul durerii», aşa cum povesteşte Ali, un nepot, au transmis urmaşilor lacrimi curgînd pe o faţă zbîrcită, poveşti pentru copii înspăimîntaţi şi bîntuiţi de cadavre, resturi macabre ale lui 1915“.
Deşi mărturiile supravieţuitorilor, deşi semnele genocidului sînt dovezi indubitabile în Turcia, istoria va rămîne interpretabilă. Totuşi, asemenea cărţi, cum este Turcia şi fantoma armeană, pot sluji înţelegerii şi depăşirii asperităţilor istorice. Asta dacă crezi şi accepţi suferinţa umană, înaintea poncifelor şi prejudecăţilor. Drumul este lung şi anevoios. Politica se împotriveşte, imaginarul colectiv schimbă istoria. Scriu autorii: „Zeci de înalţi funcţionari, verigi în lanţul genocidului din 1915, deseori reciclaţi apoi în administraţia de stat a Republicii, au dat numele lor străzilor, aeroporturilor, stadioanelor… Să-l luăm pe Talaat Paşa, ministru de Interne al Comitetului Uniune şi Progres, principalul coordonator al crimei. Cel care, de la terminalul telegrafic pe care şi-l instalase la domiciliu, trimitea ordine guvernatorilor şi subprefecţilor să facă razii în tot imperiul. Acesta este continuu omagiat de Republică drept erou. Ca dovadă, bulevardul cu numele lui străbate tot centrul capitalei, Ankara,. Un bulevard la Istanbul, cartiere (mahalle), şcoli, parcuri din toată ţara sînt botezate Talaat Paşa, şi asta la fiecare nou val de naţionalism, mai ales după loviturile de stat din 1971 şi 1980“.
Istoricul turc Taner Akçam, cel care scrie Cuvîntul înainte, înşiruie mai multe motive pentru care Turcia nu recunoaşte genocidul armean. Unul dintre aceste motive porneşte de la realitatea istorică a faptului că în Imperiul Otoman existau creştini, 30% din populaţie, creştini nimiciţi după 1915. Scrie Taner Akçam: „Cred că se cuvine ca în prezent să abordăm genocidul într-un context mai larg, acela al realităţii creştinilor care au trăit o dată pe aceste pămînturi şi au fost nimiciţi“. Probabil că mai este cale lungă pînă cînd mărturiile nu vor mai fi sufocate de contraziceri oficiale. Dar, merită încercat să spui, din nou, povestea. Aşa cum au făcut Laure Marchand şi Guillaume Perrier.
Da, e o carte de citit si de meditat.
Incitant comentariu.