Filmul Asediul a fost proiectat pentru prima dată la București în cadrul celei de-a XXI-a ediții a Festivalului Filmului European, organizat de Reprezentanța Comisiei Europene în România și de Institutul Cultural Român. Pe 11 mai, SNSPA a găzduit secțiunea specială inaugurată anul acesta în cadrul Festivalului, numită Agora, cu o dezbatere vie organizată de Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană și PEN Club România, pornind de la întrebarea: #ReconstruimEuropa de la Sarajevo? Bosnia nu este un incident izolat, dar a fost în mijlocul Europei și a durat mai bine de patru ani, fără nici o intervenție externă de oprire a conflictului. Filmul aduce în atenție atîtea alte asedii mai recente în care lipsa de empatie a comunității internaționale pare să fie factorul comun: Aleppo nu este singurul, cu siguranță. Lipsa de empatie şi cît mai ales de intervenție ne poate face să trăim o permanentă Bosnie. Documentarul Asediul va fi difuzat vineri, 4 august, în cadrul Festivalului de Film și Istorii de la Rîșnov (ediția a IX‑a, 28 iulie – 6 august 2017, Cetatea Rîșnov).
Reporter de război în timpul conflictului din Bosnia, mai întîi ca jurnalist independent, apoi ca afiliat Le monde, Rémy Ourdan a investit în documentarul Asediul atîta energie, încît a ajuns să considere că evenimentele din Iugoslavia devin pentru sine un proiect de viață. Aflat în Sarajevo încă din 1992, Ourdan a lucrat aproape două decenii la realizarea producției, întrebîndu-se adesea dacă o va mai duce la bun sfîrșit. După terminarea conflictului, își va continua proiectul iugoslav în căutarea a ceea ce numește Yugo-nostalgie, în compania Svetlanei Broz, nepoată a lui Tito.
La rîndul său, Patrick Chauvel, a cărui carieră debuta la doar 17 ani, face parte din acea categorie a jurnaliștilor ce nu ar abandona niciodată un subiect în care cred și pe care au în intenție să-l facă cunoscut, oricare ar fi prețul, fie el Războiul de Șase Zile sau Războiul din Vietnam, pentru a menționa doar cîteva. Rănit în numeroase ocazii, în alte situații decît asediul din Sarajevo – poate și ca urmare a surprinzătoarelor sale măsuri de precauție adoptate în Bosnia –, Chauvel devenea cîndva cunoscut în lumea fotografiei pentru decizia sa ieșită din comun, chiar și pentru un fotograf de război atît de important, de a-și achiziționa propria mașină blindată cu care să străbată întreaga Capitală bosniacă.
Pentru ambii producători, anul 2016 devine anul confirmării publice că afinitatea față de Bosnia nu a fost una efemeră, iar rezultatul a fost documentarul Asediul.
Două zile după vizionarea documentarului, am fost schimbat. Filmul a fost ca un fir roșu între ceea ce știam despre evenimentele din Bosnia și ceea ce nu știam. Filmul conține tot ceea ce lipsește din manualele de istorie. M-am născut la un an după Acordul de Pace de la Dayton, semnat în 1995, ce a încheiat războiul din Bosnia-Herțegovina. Prima dată am aflat despre atrocitățile din Bosnia undeva prin gimnaziu. Prin școala primară am crezut că Iugoslavia e doar un punct pe hartă… Abia odată cu acest documentar am realizat că adesea, prin ignoranță, sîntem indirect părtași la evenimente. Documentarul te face să înțelegi că la noi nu au existat genocid, nici fratricid, nici vreun Sniper Alley și nici foamete în masă. Or, filmul este un plonjeu direct și fără nici un fel de avertisment într-o altfel de lume, altfel decît cea de la noi, în Sarajevoul acelor ani, în tentativa de a spulbera orice fel de raport de tipul aici – acolo, noi – ei.
Asediul este o poveste despre transformare. În 1992, odată cu primele gloanțe trase asupra civililor, Sarajevo devenise un cîmp de război. Cei asediați află ce înseamnă să trăiască limitele posibile ale existenței umane și să supraviețuiască. Trecerea a fost bruscă și fatală pentru atîția – de la o viață pașnică, plină de toleranță și în comuniune, la rafale de mitraliere, bombe artizanale și țipete de groază. Oameni simpli, fără arme și fără nici o vină, luați prizonieri din propria casă, forțați să urască alți oameni din cauza etniei. În cazul Bosniei, vorbim despre acei patru ani ce îi asediază, chiar și acum. Sînt patru ani de zile în care „generația 1968‑1972, 1973 a dispărut“ cum spune unul dintre personajele filmului.
Manualele de istorie nu au puterea să vorbească despre aceste evenimente tragice, pe care nimeni nu le mai credea posibile în secolul al XXI-lea. Dar Ourdan vrea să ne arate că tot ceea ce contează sînt mărturiile oamenilor din Sarajevo. Asediul din Sarajevo a lăsat diferite urme asupra oamenilor şi a caracterelor, dar şi pe clădiri și trotuare deopotrivă. Sentimente relativ similare am resimțit citind despre Rusia anilor ’90 în mărturiile Svetlanei Aleksievici. Are și acest film acea sclipire a creatorului de biografii, în care datele statistice sînt umplute de viață și de voci ale unor oameni ca și noi. Debutul filmului pornește de la cifre și de la „clasificări“ de manual de istorie, tocmai pentru a fi în răspăr cu ele și încercînd să surprindă poveștile din spatele cifrelor: „La finalul secolului al XX-lea, orașul Sarajevo a fost asediat aproape patru ani. 350.000 de sarajeveni au trăit acest asediu. Dintre aceștia, 11.541 au decedat. Este cel mai lung asediu al istoriei moderne“.
Sub ochii privitorilor, Capitala Bosniei devine orașul acelor „oameni magnifici [care] ies la suprafață în situații dificile“. Ni se oferă orașul celor „reduși la esența cea mai pură“, pentru care coordonata lumii civilizate, timpul, nu mai însemna decît una dintre variantele de manifestare a unei speranțe fără sorți de izbîndă: „Am început să îmi ghidez viața după ziua de luni. Speram ca luni să se ajungă la un acord“.
Mărturiile se succed constant, într-o alternare de povești ale unor persoane fără nume. Tot ceea ce ne este cunoscut este că, în nefericitele momente ale asediului, cei care au curajul să vorbească în peliculă erau locuitori ai oraşului sau, după cum spunea Saramago vorbind despre propriul oraș natal, toți acești protagoniști locuiau în aceeași memorie. Într-o interpretare mai pragmatică, totuși, se poate la fel de bine considera că decizia de a oferi mărturii anonime este una aparent anodină (însă doar aparent), dar foarte inspirată, ce pune în lumină chiar problemele care au fundamentat originile conflictelor iugoslave, anume separarea etnică. Neștiind cărui grup aparține cel care vorbește, Sarajevo apare ca o entitate de sine stătătoare, izolată de război, dar și de orice fel de ură sau dispreț în rîndul celor care locuiesc acolo.
Dacă pentru unii problemele pe care aleg să le prezinte sînt acelea legate de propriile necesități cotidiene, alții aleg să discute despre alegeri politice, despre cei dragi, pe care i-au pierdut, despre planuri de tinerețe sau, pur și simplu, flashuri neașteptate și neintegrabile într-o producție standard de tip anchetă. Prin acest mod, Rémy Ourdan și Patrick Chauvel ne oferă o Bosnie eclectică, o Bosnie a confilictului și o Bosnie a celor care sperau în propriul lor „mai bine“ colectiv.
Asediul devine un studiu de caz, dar mai ales o poveste de viață; după cum am mai spus, se poate încadra drept o anchetă, dar ajunge să devină cu mult mai mult. Sintetizînd, aș spune simplu: din Bosnia se pot învăța multe – că există, în Siria de mai bine de șase ani și în atîtea alte regiuni care nici măcar nu mai fac head news, un asediu continuu. Sau că Sarajevo a fost cîndva și se va reconstrui, pînă la urmă, dar că Noi nu am fost niciodată în Bosnia, deși era în propria noastră vecinătate, așa cum nu sîntem acum nici în Aleppo.
Oricît de injust ar părea, documentarul îți lăsa impresia că noi nu am fost niciodată decît simpli consumatori de știri, autosuficienți cu propria securitate. Or, în măsura în care simțiți că există ceva și dincolo de limitele propriei vieți în siguranță, atunci Asediul este potrivit. Lipsa de empatie, cît mai ales neimplicarea ne vor face să trăim o permanentă Bosnie. Dacă vă întrebați care Bosnie, atunci este acea Bosnie în care lipsa de intervenție ajunge să fie înlocuită cu dorința unei uitări colective.
În loc de concluzie: aflu recent că Republika Srpska decide să rescrie istoria și să elimine din programele școlare orice referire la Srebrenica în numele unei mai bune coeziuni etnice. Politicienii sîrbi refuză și azi să recunoască faptul că acolo a avut loc un genocid, preferînd termenul mai sobru de „masacru“. Mă întreb dacă asediul din Sarajevo nu va ajunge să fie rescris la rîndul său… Înainte de toate, ne rămîne datoria de a nu uita. Doar așa putem reconstrui Europa din rănile, dar și din poveștile despre speranță de la Sarajevo.
Ioan Suhov este student în anul I, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București, voluntar în cadrul Serii de Film din seria de evenimente #ReconstruimEuropa, SNSPA