Aurel Cojan. Ora ceaiului la Athénée Palace

În peisajul bucureştean al anilor ’60, maestrul Cojan reprezenta o figură cu totul distinctă. Un prim element care atrăgea atenţia era barba lui, mare şi nu întotdeauna îngrijită. Era ceva destul de rar întîlnit în acea epocă. Persoanele care purtau barbă erau luate la ochi de către cei care vegheau la prosperitatea noii societăţi. Era un „decor“ facial admis doar la trei dintre cei patru întemeietori ai erei roşii: Marx, Engels şi Lenin. Nici măcar Stalin nu-şi permisese decît o mustaţă. Cojan purta barbă dintr-un motiv bine întemeiat. Era singura modalitate de a acoperi o deformare facială cauzată de o rezecţie parţială de mandibulă, operaţie efectuată prin 1940 de către profesorul Dan Theodorescu – creatorul şcolii româneşti de chirurgie buco-maxilo-facială. Ochii lui pătrunzători, de culoarea cerului, completau portretul omului slăbuţ, cu borsalină uzată, cu pas uşor şi îmbrăcat cu un pardesiu cu o croială burgheză, şifonat, lustruit la coate şi la guler şi, mai ales, purtînd urma vopselurilor din atelier. Personajul părea rătăcit din Craii de Curtea Veche. De aceea, nu-i de mirare că avea şi obiceiuri Mateiu-Caragialeşti.   Într-o după-amiază mohorîtă de toamnă, în care bătea un vînt deloc prietenos, ieşind împreună de la Galeria Simeza de pe bulevardul […]