Dintre aparițiile editoriale ale acestui an, semnificativă este readucerea în prim-plan a poeziei lui B. Fundoianu, prin Herța şi alte privelişti (Cartier, 2016), antologie ce surprinde avatarurile unei personalități inconfundabile şi greu de încadrat în context românesc (poetul fiind revendicat, după cum se ştie, în aceeaşi măsură de tradiționalişti şi avangardişti), dar şi evoluția unui discurs poetic centrat pe tema naturii.
Demersuri de recuperare a poeziei lui B. Fundoianu, pseudonimul lui Benjamin Wexler, devenit Benjamin Fondane după stabilirea în Franța (stranie aici opțiunea editorilor de a recurge la o combinație între cele două maniere în care semna poetul, B. Fundoianu sau Benjamin Fondane, dar, totuşi, niciodată Benjamin Fundoianu, aşa cum apare pe coperta ediției de la Cartier), au mai existat, remarcabile în acest sens fiind volumele Poezii (Editura pentru literatură, 1965, ediție îngrijită şi traduceri de Virgil Teodorescu), Versuri (Cartier, 1999, într-o colecție care mai cuprindea antologii din Urmuz şi Ilarie Voronca), Poezii (ediţie, note şi variante de Paul Daniel şi G. Zarafu, studiu introductiv de Mircea Martin, postfaţă de Paul Daniel, Editura Minerva, 1978) şi ediția critică Poezia antumă, apărută la Editura Art în 2012, cu prefața lui Mircea Martin şi o postfață de Ion Pop. Însă ceea ce distinge antologia apărută anul acesta de edițiile anterioare e, pe de o parte, prospețimea transpunerii celor zece poeme din franceză în română, realizată de
Şerban Foarță, iar pe de alta, calitatea selecției lui Dan Coman, unul dintre poeții de vîrf de după 2000, al cărui fler a fost exact acea calitate care a personalizat selecția poeziilor, scoțînd astfel la iveală, prin poemele alese din cele trei volume de poezie, Tăgăduința lui Petru, Imagini şi cărți din Franța şi Privelişti, un Fundoianu surprinzător, extrem de actual, vintage.
Din tot ceea ce a constituit activitatea sa literară şi artistică, fie că vorbim de poezie, eseuri critice, filozofice sau scenarii de film, radiază o imensă sete de cunoaştere, nevoia imperioasă de a explora realitatea, de a fi prezent în viață, luptînd permanent, după expresia lui Cioran, „cu tirania şi mediocritatea evidenţelor“, şi de a o exorciza prin scris, ceea ce, pînă la urmă, este consecința firească şi de neocolit a unei biografii tumultuoase. Continua încercare de a-şi defini identitatea şi de a o afirma în două culturi, cea română şi cea franceză, călătoriile revelatorii, absurditatea războiului şi sfîrşitul tragic (Fundoianu moare gazat în lagărele de la Auschwitz) impun o anumită atitudine adoptată în fața destinului, caracteristică, în orice epocă, acelor poeți nemaleabili, ce refuză minciuna şi compromisul. Acest mod plenar de implicare în real e exprimat cît se poate de limpede: „Voiam ceva cu simțurile toate./ Prin aer, poftitor, adulmecam“. Nu de puține ori, în poezia autoscopică a lui Fundoianu apar exerciții de luciditate, de conştientizare a eului care traversează turbulențele contextului socioistoric, a surescitării, a dezacordului cu sinele profund, aspecte ce pot declanşa (mai ales la un artist cu o sensibilitate complicată cum este poetul originar din Iaşi) nebunia, percepută cînd ca experiență inevitabilă, cînd ca formă de cunoaştere necesară: „erau în mine forța, schimbarea, setea, ura –/ şi sîngele în mine mă trage de urechi. […] Era în mine ceea ce sparge ca să nască, / în mine-un demon care şedea pe continent, / cu-o față care plînge şi una care cască,/ în mine năzuința de-a deveni dement“. Semnificativă este şi indignarea în fața nedreptății, vizibilă în textele polemice al căror nucleu protestatar e compus din poziția față de jocul forțelor sociale, față de cenzură, de condiția evreilor ieşiți din studiul pur al foamei şi de rolul pe care îl au poezia, literatura, arta în vremurile de restrişte. Cel mai compact şi dens exemplu este, probabil, eseul Cîteva cuvinte pădurețe, prin care Fundoianu îşi supune traseul literar, credințele, principiile pe care le consideră vertebrante sau vitale unui test al stabilității. Modul în care lumea exterioară îi bombardează conştiința cu realități dureroase creează terenul propice decepției: „Poezie! Cîtă nădejde am pus în tine; cîtă certitudine oarbă, cît mesianism! Am crezut că în adevăr poți libera şi răspunde acolo unde metafizica şi morala şi-au tras multă vreme obloanele […]. Ideal, idee, puah! Am scuipat în dreapta şi în stînga, deopotrivă îngrețoşat de adevăr şi de absurd, de lege şi capriciu“. Fără a deveni patetic sau fatalist, textul acesta, atît de viu după aproape un secol, îşi poartă cititorul în infernul personal al poetului, care, prin expunerea propriului ecorşeu, îndeamnă la o sondare în conştiința proprie, amorsînd curajul de a-şi pune întrebările grave legate de existență, deşi e conştient că răspunsurile nu se găsesc în cărți: „Şi asemeni/ cu voi am răsfoit şi eu/ nenumărate cărți, jurnale,/ dar eu n‑am înțeles ce-i lumea,/ n-am înțeles de loc ce-i omul,/ deşi adeseori credeam că pe de‑a‑ntregu-nțelesesem“.
Ceea ce reglează ritmul respirației poetice este o viziune asupra naturii care împacă intimismul şi stihialul, iar inovațiile aduse de Fundoianu şi actualitatea lirismului său rezidă tocmai într-o percepere atipică a regnurilor vegetal şi animal. Ciclul de poeme vacile de lapte, de pluş ori de cafea (care comunică într-un
fel neaşteptat, din această perspectivă, cu constructele fanteziste şi onirice din poezia lui Dan Coman), dar şi Privelişti reflectă cel mai bine
vocația pentru cinematografie, anticipînd parcă perioada în care va lucra ca regizor la Paramount Pictures şi care va produce şi o schimbare de optică, vizibilă la nivelul cărților de critică şi eseuri filozofice pe care le va semna Fondane. Tot ceea ce ce scrie pare să i se concretizeze în minte sub forma unor „videoclipuri“ în stare să funcționeze independent de materia primă pe care i-o pune la dispoziție un anumit loc: „Ce-mi pasă că aiure sînt alte peisaje,/ în care Universul descarcă noi bagaje,/ cînd ochii mei văd bine şi-atunci cînd sînt închişi“. De altfel, poetul însuşi explică, în introducerea la Privelişti, felul cum poezia „nu avea un model real, ci năştea din negura minții, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanțe, de sîrmă ghimpată, de tancuri“.
Astfel, realitatea imediată este prelucrată, însă nu falsificată, trucată, ci rafinată ca un metal prețios din care se pot obține bijuterii. Spațiul este dezasamblat şi recompus după legi cinematografice, în care montarea decorului este prima condiție pentru redarea autentică şi convingătoare a lumii. Cel mai sugestiv în acest sens este poemul Coincidențe, în care dinamica imaginilor pare a construi de fapt scenariul unei zile de vară: „Uite, un cal mort a căzut în pămîntul brun./ Calul mort a‑nceput foarte calm să se descompuie,/ calul mort a devenit pe jumătate pămînt bun./ – Îți plac, iubita mea, țăranii care-aruncă semințe/ şi caii morți, morți în ziua aceasta de vară?“. Aşa cum anticipează şi titlul, Privelişti abundă în secvențe ce trădează cineastul din spatele poetului, pentru care tehnica detaliului şi, de ce nu, voyeurismul asigură obținerea unui maximum de efecte cu un minimum de mijloace: „Un taur stă cu-o vacă-n cîmp,/ pe pata albă, pusă jos de lună,/ şi sperioşi că se-mpreună/ mugesc spre lună lung şi tîmp“ (Seară mistică). În centrul procesului său descriptiv se află Herța, oraş ce pare să încapsuleze atributele unui spațiu care funcționează după legile proprii, ceva asemănător cu Zona tarkovskiană, peste care s-a suprapus atmosfera lynchiană: „şi casa, clătinată în noapte ca o barcă,/ se desprindea din strada tîrgului şi plutea“ (Herța VI).
Obiectivul lui Benjamin Fondane surprinde frumusețea contradicției, prezentă în natură prin fuziunea dintre uman şi vegetal sau dintre uman şi animal. Cadrele mai mult sau mai puțin romantice, cu marea zbuciumată, cu peisaje din Buenos Aires sau curtea unei mînăstiri pot sta foarte bine lîngă scena reuniunii unei familii de porci, cînd scroafa îşi alăptează puii, sau lîngă cîmpurile pe care pasc vaci cu ugerele umede, şi din această lume populată de animale, țărani simpli şi alte prezențe elementare nu lipsesc factorul şi diligența, personaje metonimice pentru pragmatismul limitativ al vieții. Acelaşi lucru se continuă şi la nivel olfactiv; caprele „cată după miros pădurea ca pe-un stîrv/ e muşețel, e jaleş, dumbravnic şi şovîrv“. Percepînd fragranțele de mentă, ambră, melisă, dar şi mirosul de baligă sau de mucegai, Fundoianu reuşeşte să exprime cît de firesc pot coexista în natură aceste contraste ce se potențează reciproc. Circumscrisă acestui cult al imperfecțiunii şi contradicției este şi iubita, femeia fiind „geam spre moarte şi ferestruie vieții,/ tu care eşti urîtă, căci omul e urît –/ şi care eşti frumoasă şi preacurată-atît,/ deoarece ființa-mi de-acum te vrea frumoasă“, deci o ființă în care se transpune natura şi în care sînt proiectate propriile tendințe contrarii – instinctul şi dragostea platonică: „Femeie grîu, femeie mălai, femeie pîine,/ cu trup ca o mocirlă, domestic ca un cîine,/ păşune albă-n care dorințele îmi pasc./ Prin tine mor, prin tine trăiesc, prin tine nasc/ şi văd prin tine viața ca printr-un ochi de juncă“ (Odă de aur). Precizia cinematografică a lui Fondane erotizează natura prin paralelisme vizuale subtil realizate: „Hulubii au zburat spre cer,/ sau au scăpat cu ciocul roş/ din bluza descheiată“ şi, mai mult de atît, o umanizează. Ceea ce se întîmplă în poezia lui Fundoianu, de la un capăt la celălalt, e o eclipsă de ADN-uri, o suprapunere perfectă între natură şi om, finalizată cu revelația consubstanțialității: „E-aşa de calmă ora în suflet şi-n coline,/ că sîngele naturii continuă în tine,/ şi țelina arată continuă în noi“ (Herța VII)/; „şi ți-e făptura ca un grîu nemernic, şi ți-e făptura abur pe oglindă,/ şi ți-e făptura un clăbuc de-amurg –/ făptura ta asemene naturii“(Cîmpuri).
Cu siguranță că poezia lui Fundoianu nu este o prezentare idilică a lumii satului, o idealizare a acestuia. Venind în siajul simboliştilor francezi, dar avînd şi o admirație deosebită față de Bacovia sau de Minulescu, pe care şi-o exprimă fără reținere şi la poezia cărora face trimiteri cu o anumită transparență, Benjamin Fondane îşi plasează tristețea, angoasele şi senzația tot mai acută a pustiului, a vidului care înghite viața pe un fundal tomnatic, care produce o schimbare fundamentală la nivelul discursului, declanşînd brusca observare a golului, a fragilității umane. Aşa cum se întîmplă cu un circuit în serie ale cărui beculețe se sting de îndată ce se defectează primul dintre ele, locurile cîndva familiare şi reconfortante devin străine pe timp de toamnă, sînt golite de sens, sterilizate: „gara-i pustie parcă de secole şi ani“, „cîmpul pustiu şi negru s-apropie de sat“, „nu‑i nimeni în hambare şi în şură./ Pustiu“. Acest peisaj apocaliptic tipic simbolist, ce permite instalarea haosului („şi nu e crama veche, nu-i vierul,/ nu-s goarnele în fund, nu-i bucuria,/ şi uite, poate nu mai vrea nici cerul/ să coacă toamna şi să coacă via“) şi spaima morții („Toamna, în cimitirul urban din bariere,/ pune tristețea-n lespezi a stupilor cu miere,/ şi în priviri, cîrceii pămîntului rotund –/ şi nu pot mai departe de moarte să m-ascund“), e întregit de disfuncțiile poetului, care prezintă toate semnele unei nevroze bacoviene: „În seara asta capul ca o lampă/ îşi arde restul fumegos de gaz – […] În seara asta lungă, cineva/ tuşeşte-n mine, scuipă şi-şi dă duhul“.
Conştient că „tot viitorul pozitiv depinde de atitudinea pe care veți fi avut-o pe frînghie, în timpul dansului de groază“, B. Fundoianu îşi dirijează eleganța, demența, inteligența poetică şi intransigența în precipitatele sale literare atent calibrate estetic. Singularizîndu-se printr‑o mişcare de recuperare şi reintegrare a unor teme „mari“ cum e natura, drenînd-o şi punînd, acolo unde a fost vetustețe şi emfază, prospețime şi forță expresivă, Fundoianu rămîne una dintre vocile care îşi asumă pînă la capăt acrobația mortală a poeziei, riscul de a fi „aruncat în aer cu dinamită“.