Pe cînd creștinii catolici și ortodocșii, dar și evreii se pregăteau să serbeze Paștele, un șir întreg de atentate teroriste și bombardamente au însîngerat harta lumii. Mai întîi a fost atacul cu gaz sarin dintr-o localitate din regiunea Idlib, în nordul Siriei, care a provocat moartea a peste 80 de oameni, dintre care 23 de copii. Statele Unite au ripostat, bombardînd cu faimoasele rachete de croazieră Tomahawk aeroportul și baza militara siriană Shayrat. De unde, dovedit, nu doar presupus, a plecat avionul cu gazul ucigaș. Cine l-a trimis? Nu se știe cu exactitate. Cine e de vină? Bashar al-Assad, în mod cert. Sînt implicați rușii? Se anchetează, Putin e furios, a fost luat pe nepregătite. Bravo, Trump!
Între timp, pe fondul emoției create de uciderea copiilor sirieni – și care l-a făcut pe președintele Donald Trump să-și sucească opțiunile, după ce declarase, cu doar o săptămînă înainte, că situația din Siria nu este o prioritate a mandatului său –, au mai fost atentate teroriste vizînd două biserici copte din Egipt. 45 de morți și 105 răniți ar fi bilanțul tragic de la Alexandria și Tanta – Biserica Sf. Gheorghe, sună straniu, nu?, pentru o țară musulmană, dar care are pe teritoriul ei una dintre cele mai vechi forme ale creștinătății, care sînt copții –, chiar de sărbătoarea Floriilor, ce anunță intrarea lui Isus în Ierusalim. Au mai fost explozii, cu victime, la Mogadishu, Somalia, cu 39 de morți și 50 de răniți, la Liverpool și Boston, atacul terorist de la Stockholm și cel dejucat în Norvegia.
Lumea fierbe, moartea devine ceva banal. Politicienii protestează, liderii politici apreciază gestul președintelui Donald Trump de a da lovituri limitate regimului lui Bashar al-Assad. Londra, Parisul, Roma și Ierusalimul sprijină acțiunea americană, în timp ce Moscova și Teheranul protestează. Agresiune armată împotriva unei țări independente, mîrîie revoltați diplomații ruși la ONU, ignorînd raptul Crimeei fără nici un fel de jenă. Încă un moment cînd Donald Trump devine cu adevărat președintele SUA, americanii așteptînd de multișor – și degeaba, în vremea lui Obama – un gest care să arate implicarea americană în cazul crimelor dictatorului de la Damasc. Doar nouă avioane distruse la baza de la Shayrat, doar șapte morți uciși într-un bombardament sever cu 59 de rachete. De ce? Simplu, dar nu s‑a spus cu voce scăzută în spațiul public. Americanii au anunțat autoritățile siriene de iminența unui atac. Autoritățile americane au anunțat partea rusă că vor ataca Siria, așa cum și Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, și Donald Tusk, președintele Consiliului Europei, au fost anunțati de intenția americană pentru „atacuri aeriene limitate“. De aici numărul mic de victime, chiar dacă baza aeriană siriană a suferit serious damages (conform CNN). Ce este sigur la acest moment? Că Bashar al-Assad va rămîne în funcție. Nu se întrezărește nici o schimbare de regim. Au spus‑o clar și ambasadoarea SUA la ONU, Nikki Haley, și secretarul de stat american Rex Tillerson, cumva în contrasens cu declarațiile lui Donald Trump. Capriciile și emoțiile unui președinte nu pot constitui o bază serioasă pentru a proiecta viitorul, nu doar al SUA.
Nici una dintre puterile implicate în conflictul ucigaș – 400.000 de morți, 2,5 milioane de refugiați în interiorul țării, alte trei milioane în afara ei – din Siria nu are interes ca actualul lider politic (și militar) să plece. Așa cum clamează vehement Franța sau Turcia, dar nu se poate accepta fără să existe un plan fezabil pentru ceea ce va urma. Știm bine ce s‑a întîmplat în Libia și Irak, după dispariția dictatorilor în lipsa unui proiect politic pentru menținerea unui stat de drept și a unei administrații funcționale. Haosul ce a urmat a deschis calea Frățiilor musulmane. Noțiunea de stat eșuat e frumoasă la discuțiile din think tank-uri, dar este tragic pe teren. Așa cum e azi în Siria. Mozaicul etnic și religios din Siria este extrem de complex. Și cu multe rădăcini într-un trecut care s-a modificat puternic în ultimele decenii, după ce partidul BAAS al lui Hafez al-Assad, tatăl actualului președinte sirian, a venit la putere. Minoritatea alavită, de 2,5 milioane, aflată azi prin multe pîrghii, în special militare, la putere, a dominat o majoritatate arabă sunită de 15,3 milioane. Plus complicațiile legate de cei 1,7 milioane de kurzi și celelalte minorități, care, în majoritatea lor, au sprijinit regimul – laic – al lui Bashar al‑Assad. Opoziția siriană, divizată și ea, n-a permis răsturnarea regimului lui Bashar și nici n-a putut să oprească la timp ocuparea unei mari porțiuni din teritoriul Siriei de către Daesh, care și azi produce efecte. Lupta contra terorismului islamic este în curs, la fel și lichidarea califatului care produce atîtea bătăi de cap – dar și victime, din păcate – nu doar Occidentului. Banalitatea răului, de care cu multă amărăciune, dar și cu o viguroasă ținută etică amintea Hannah Arendt, a devenit un loc comun.
Noul secretar de stat american Rex Tillerson a fost la Moscova să negocieze cu omologul său rus, Serghei Lavrov. Ce poate negocia Tillerson – inginer petrolist, cu o lungă carieră la unul dintre giganții domeniului, Exxon Mobile, care a făcut tranzacții cu rușii de la Naftgaz și s-a opus aplicării de sancțiuni Rusiei după raptul Crimeei – cu Serghei Lavrov, un vechi policy maker al lui Putin? Se poate antama un proiect de împărțire a Siriei, pentru a preîntîmpina viitoare conflicte? Actuala configurație geografică provine din acordul între Marea Britanie şi Franţa (secret la vremea lui), numit Sykes-Picot, din 1916, după cei doi miniștri de Externe, conform căruia cele două puteri și-au împărțit masive teritorii din Imperiul Otoman. Englezii au luat Irakul de azi, iar francezii, partea de coastă, care a fost sub mandat francez din 1920 pînă în 1946. Francezii au fost cei care au împărțit Siria în teritoriul alavit, statul druzilor, sandjak‑ul (raion, în limbaj administrativ turc), Alexandretta (İskenderun, azi preluat de Turcia), statul Damasc (sunit) și Alep (sunit, cu o importantă minoritate creștină).
Dincolo de ceea ce a fost, acum chestiunea cea mai gravă o constituie kurzii. Vor putea rușii și americanii să edifice un stat kurd unindu-i pe cei 25 de milioane de kurzi din Turcia, Siria, Irak și Iran? Greu de presupus, ținînd cont de interesele Turciei lui Erdoğan, care nu va accepta așa ceva. Tillerson și Lavrov au mîinile legate. Și totuși, vor trebui să găsească o soluție la ceea ce va urma după aceste incidente tragice. Cu și fără Bashar al‑Assad, e vorba despre milioane de oameni. Și despre viitorul nu doar al Orientului Mijlociu, dar și al Europei. Al întregii omeniri. Escadra americană care se îndreaptă spre peninsula coreeană este un avertisment similar pentru cei care se joacă cu bombele, nu doar cu vorbele.
P.S. În articol s-au folosit informații și date concrete despre situația din Siria dintr-un excepțional studiu al cercetătorului Youssef Courbage, director de cercetare la Institutul de Studii Demografice (INED) din Paris, publicat în L’Histoire, nr. 418, decembrie 2015.