Vizita preşedintelui Barack Obama în Asia confirmă, in situ, deschiderea şi interesul geostrategic al SUA pentru zona Asia-Pacific, preconizate nu doar de experţii economici şi militari. Discursul de la Hanoi al preşedintelui american a fost un bun prilej de a evoca ideea că, din orice fel de confruntare, fiecare parte are doar de pierdut. Menţionarea, repetată, a formulei both sides (ambele părţi) reitera nu doar grozăviile trecutului – nu doar Vietnamul a fost devastat de un război necruţător, ci şi Statele Unite, care au avut doar de pierdut, la rîndul lor –, ci şi posibilităţile de cooperare dintr-un viitor apropiat. Multe din formulările preşedintelui american ar putea fi valabile (şi utilizabile) şi pentru politicienii români. Căci, de ce nu am vorbi şi de proiecte viabile, proiecte concrete care să conducă la prosperitate şi bunăstarea unei întregi naţiuni?! Proiecte de educaţie, de sănătate, de mari investiţii, la modul concret şi pragmatic, nu doar o sumă de arestări, dări în judecată şi acţiuni intempestive ale instituţiilor de forţă ale Statului român. Ele trebuie lăsate să-şi facă treaba, dar pe lîngă toate acestea, ar trebui promovate şi proiecte de reconstrucţie a României. De relansare a economiei şi reedificare a încrederii populaţiei în instituţiile politice ale Statului român. O ţară nu se poate dezvolta şi prospera doar prin activitatea Justiţiei – oricît de bine ar funcţiona aceasta – şi doar prin ONG‑uri, un popor nu poate merge înainte fără lideri politici şi fără politicieni.
Încrederea doar în pompieri şi DNA nu este suficientă, dacă Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia nu asigură un climat de solidaritate şi de încredere între cetăţenii ţării şi cei care sînt obligaţi prin lege să-i conducă. Nu instituţiile de forţă şi serviciile secrete trebuie să dea tonul la ce e de făcut într-o ţară. Avem nevoie, mai mult ca oricînd, de solidarizarea întregului corp social şi de refacerea încrederii în noi înşine. Ca naţiune, nu doar ca indivizi. Este bine să fim critici cu toate relele care se produc şi consumă pe la noi. Dar tot atît de necesar, este, putem spune fără ezitare, ca speranţa să reînvie. Chiar să credem că putem face şi lucruri bune – că e vorba de infrastructură, de agricultură, sănătate şi educaţie, de industrie sau turism, nu doar să pedepsim vinovaţi.
Vorbele simple ale preşedintelui american, adresate unui popor cu care Statele Unite s‑au luptat ani în şir, iar acum se doreşte depăşirea unui trecut dramatic şi o privire fermă către viitor, le putem utiliza şi noi. Premierul Dacian Cioloş a fost în SUA. A avut convorbiri cu lideri politici de prim rang – vicepreşedintele SUA, Joe Biden (prizonier la vietnamezi, preciza Barack Obama la Hanoi, în discursul său, pe care l-am urmărit în direct la CNN), secretarul de stat John Kerry –, dar şi cu factori de decizie de la compania Ford. Crearea unor noi unităţi de producţie în România – pe lîngă mallurile care s-au răspîndit peste tot, dar care încurajează doar consumul, nu şi producţia – ar fi (este) absolut necesară. După ce ani în şir ne-am tot ciorovăit între noi, cineva va trebui să decidă că e momentul să ne recăpătăm încrederea în noi înşine. Şi de a reface ţesutul armonios care poate aduce bunăstarea şi propăşirea unei naţiuni. Cine va prelua şi va pune în practică aceste evidente nevoi ale societăţii româneşti? Ce facem cu România şi cu românii? Urmează să vedem după alegerile locale şi parlamentare din acest an.
Un alt subiect politic interesant de ultimă oră este numirea noului premier turc în persoana lui Binali Yildirim, care l-a înlocuit deja pe fostul prim‑ministru, Ahmet Davutoglu, care a ajuns la un conflict de idei şi de comportament politic cu preşedintele Erdogan şi a fost obligat să se retragă. Noul premier turc – şi lider al partidului de guvernămînt – este un foarte apropiat tovarăş de drum al preşedintelui şi va face tot posibilul să schimbe Constituţia. În vederea creşterii puterii prezidenţiale şi pentru micşorarea spaţiului de manevră al primului ministru. Preşedintele Erdogan îşi doreşte puteri sporite. Dar nu aşa se edifică o democraţie şi un stat de drept. Ieşirile la rampă ale preşedintelui Erdogan – că sînt ele externe, vezi cazul jurnalistului german dat în judecată pentru ofensă, că sînt interne, darea în judecată a 120 de deputaţi, pentru aceleaşi motive – nu aruncă o lumină prea bună asupra viitorului imediat. Un islamist conservator, noul prim‑ministru turc va încerca să îndrepte Turcia mai mult spre Asia decît spre Uniunea Europeană. Pentru care se tot agitase, cu folos, fostul premier Davutoglu. Membră NATO şi un pion important în gestionarea situaţiei din Orientul Mijlociu, Turcia are de jucat un rol important şi în viitor. Interesele SUA – dar şi ale României – legate de acest stat, mai mult islamic decît democrat – nu pot fi ignorate. Un articol al lui Richard Pipes, din Washington Post şi altul al lui Elif Shafak, din The Guardian, ne prezintă o situaţie de fapt care cu greu ar putea fi evitată. De aici sentimentul nostru că o politică echilibrată şi constructivă, atît pe plan extern, cît şi pe plan intern, devine absolut necesară în România. Sub semnul urgenţei. Cu foloase directe pentru toată lumea. Oricare dintre părţi ar fi puse în ecuaţie, avantajele vor fi de ambele părţi. Both sides, cum inspirat se adresa preşedintele american poporului vietnamez.
Să depăşeşti tragediile trecutului nu e simplu. E nevoie de luciditate, de pragmatism, dar mai ales de viziune şi de voinţă politică şi, de ce nu, de curaj. Responsabilitate pentru propriul tău popor şi respect pentru celelalte naţiuni. Se poate. Aş vrea să credem şi noi, dincolo de resemnările care ne dau tîrcoale („Nu se poate face nimic!“) sau de lupta împotrica corupţiei, ca proiect de ţară (care doar ea, singură, nu va duce nicăieri). Exemplul preşedintelui Barack Obama şi bunele lui intenţii ar putea fi urmate şi de liderii de la Bucureşti şi Ankara. Sîntem legaţi unii de alţii mai mult decît se vede şi mult mai mult decît ne putem închipui.