Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
BIFURCAŢII. Aduse cu poşta
- 13-02-2015
- Nr. 759
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 13 Comentarii
Acum cîteva săptămîni, în prag de sesiune, un coleg a primit de la un student un mesaj electronic care l-a cam speriat. Studentul cerea meditaţii în vederea examenului. Aşa ceva nu se obişnuieşte. Un profesor are obligaţia să facă pregătire suplimentară cu studenţii care o solicită (la noi, orele acestea se numesc „consultaţii“, în sistemul american – „office hours“). Deşi nu explicit, era limpede că studentul viza un serviciu plătit. Profesorul a fost şocat şi nu a răspuns. Pînă la urmă, studentul s-a prezentat mai mult decît onorabil la examen. Întrebat ce a fost cu mesajul acela, a spus că era disperat, că se temea că nu va face faţă. Între cei doi, subiectul a fost închis. Totuşi, nu poţi să nu te-ntrebi ce-a fost în mintea studentului. Cum de s-a gîndit la soluţia asta? Să fi auzit că sistemul se practică în facultate? Eu ştiu că nu se practică. E drept, acum vreo douăzeci şi cinci de ani, exista la noi un profesor care făcea aşa ceva – îşi medita studenţii contra cost, apoi nu-i trecea pe toţi, să nu bată la ochi –, s-a scris şi în ziare, a fost un scandal. O fi rămas, iată, în […]
sa o bine shtii: ca sunt \\\\\\\’\\\\\\\’atins\\\\\\\’\\\\\\\’. Mi-au scris-o mai multzi.
M-au chiar invitat, altzii, de-a pune de-o rubrica.
M-acuza (unii!) ca *nu pot ceti* – cu toate ca, io vaz ca ei intzeledge…
Ei bine:
1) Scriu numa\\\\\\\’ din panplezir (nu scriu platit, adica)
2) Nu ma pot \\\\\\\’\\\\\\\’in-cartirui\\\\\\\’\\\\\\\’, ca sa scriem chiar asha, in disciplina aceea, saptamanala, care itzi cere de-a scrie un articol odata la 7 zile. Daca, daca *nu ai nici un fel de idee*? Daca chiar plictiseshti cetitoru\\\\\\\’, scriind mai pe \\\\\\\’\\\\\\\’langa\\\\\\\’\\\\\\\’?
3) Ashi chiar scrie la mazeta – ca, zau, chiar shtiu cum sa scriu, daca vreau cu dinadinsu\\\\\\\’. Dar, nu am, neam, \\\\\\\’\\\\\\\’diacriticele\\\\\\\’\\\\\\\’ alea, , fara de care eshti un om *mort* pan publicistica romaneasca.
4) Dar, nu de chiar asta-i vorba, ci de *propria mea libertate*. Sunt *expat*, de 23 , iata, ani, p-acilea, pantre arabi, nu vad televizor de pe acasa, ce aflu e doar de prin ziare, zau, nu ma vad destul de \\\\\\\’\\\\\\\’citav\\\\\\\’\\\\\\\’ ca sa pot de-a scrie mai *altfel*.
Sigur ca problemele (mai muuulte) care afecteaza draga mea Romanie, sunt grave. Imi fac datoria, scriind cum scriu – shi, zau, le chiar multzamesc dragilor de autori, redactori, ca-mi dau voie (cateodata) sa popstez. Le *iara* multzamesc (pentru ca am mai avut de a face cu redactzii), *cateodata*, pentru ca ma chiar *apara*!
Shtiu Ei di ce… Ma apara, cateodata, de a ma chiar da-n chiar stamba. Uite: eu le chiar *multzamesc* – ca, pretind ca nu-s *inca* nebun.
4) Argomentul asta ar trebui sa fie *decisiv*: ca, io scriu pa la *subsol*. Shi, dragilor, draga Sabina, io scriu din pan-plesir. De ce? Pai, pentru ca vreau sa ma *imprietenesc* cu cat mai multa lume.
Ca, am de *invatzat*, zau, de la *chiar totzi ceilaltzi*
care *nu* ma ataca imund…Aces(t)lora, io le raspund, crunt, ca un oltean ce ma aflu. Vorba aia: atinde-te (eshti invitat/a) de *ideile mele* &nu te-atiunge de *persoana*. Nu ca mi-ar pasa, da\\\\\\\’ m-au facut unii securist, vandut etc. P-acilea *trag* io, linia…
No, numa\\\\\\\’ fain, Sabina (ai ce nume\\\\\\\’ chiar *frumos*!), te rog sa ma scuzi: io iau la \\\\\\\’\\\\\\\’per tu\\\\\\\’\\\\\\\’ pa chiar tatzi care nu scriu sub nume propriu (ca, sunt catziva pe-aici &i chiar respect) &daca percep ca-mi sunt *amici*, invit pa tatzi sa ma \\\\\\\’\\\\\\\’ieie\\\\\\\’\\\\\\\’ chiar cum imi place *mie*, cu \\\\\\\’\\\\\\\’da\\\\\\\’ da, dar, bre, Nea Marine, totushi…\\\\\\\’\\\\\\\’
Ca, cine-s *io*? Sunt un *strop de ploaie* – ca da Soarele &l *usuca*…
Io nu shtiu, draga Sabina (mda, eream indragostit , pan Liceu de o \\\\\\\’\\\\\\\’Sabina\\\\\\\’\\\\\\\’) daca ai chiar intzeles cam ce shi cam chiar cum. Doar sper cum ca m-am explicat.
Ca, de *de fapt*, te rog frumos sa ma chiar scuzi: chiar *nimik nu konteaza*…Shtiind-o *pe asta* (filosophioc vorbind), vine partea *ailalta*, de care vorbeshti matale.
Ca, *orice conteaza* ne chiar \\\\\\\’\\\\\\\’coloreaza\\\\\\\’\\\\\\\’, un pic, chiar *veatza*!
Cu drag,
Nea Marin
Comentariile va caracterizeaza perfect. La mai mare!
Schimbati-va stilul pe care l-ati adoptat in scris. Cand cineva atrage atentia despre lucruri atat de grave, care se intampla in invatamantul romanesc, nu mai e loc nici de „glumite”,nici de misto…
cu lucid. Cred ca nickname pentru Sorin Marescu ar fi mai
potrivit Morin Sarescu, in concordanta cu „logica” sa speciala !
…..este necesara pentru @Sorin Marescu din evidente motive de dizenterie grafomaniaca.
In primul rînd aş dori să remarc, cu întîrziere, articolul domnului Ornea din numărul trecut. Tot acordul şi admiraţia, pentru pledoaria în favoarea evoluţionismului, ca ingredient al educaţiei esenţiale. Nu mulţi au deschidere spre o asemenea temă şi foarte puţini au şi curajul să îi ţină partea.
Pe de altă parte, nu pot sa ignor că domnul Ornea a fost băsistul acestei reviste şi nu îl socot ieşit din carantină, mai ales că încă mai poartă acest halou mental. Băsist prin stilul “ignoratio elenchi”, ocazional propagandist cu jumătate de gură, dar vizibil. Multe mizerii din epoca aceea le-a trecut cu vederea, cu sistemă, din cînd în cînd ciupindu-le în subtextul condescendenţei şi futilului, ba chiar cu oarece delay.
Statistic, la scală de timp lungă, domnul Ornea are cam jumatate din publicistica mireană cu bătaie politică (inclusiv în articolele de pe terenul învăţamîntului şi cercetării), dar -în genere- nu în cheie analitică, ci în brunul unor compoturi de mişto, cu verzui de fiere, uneori. De este cîte o perioadă încărcată pe “eşichier”, cu evenimente care nu îi par tocmai convenabile, domnul Ornea tace mîlc, măcar o vreme, eventual pînă cînd vreun nou curs oferă ocazia de a strînge în două rînduri problema trecută, la coada micilor muşamalizări din colateralele ce parazitează, de obicei, substanţa articolelor pe o temă anume (mă rog, e treaba domniei sale, nu pot predinde şi interfera, dar nu văd, e.g., ce rost avea referinţa la revista Romania Mare in articolul cu Darwin. Mazel Tov!).
La tema săptămînii: fără îndoială că sînt ceva loaze printre studenţi (serii din ce în ce mai slabe, de cînd cu generaţia pro, hi5-ul şi facebook-ul) şi profesori corupţi şi corupători (cam de cînd e lumea noastră). Cred însă că fenomenul “dă mită” sau “dă-mi-te” e cu mult atenuat, in comparatie cu alte etape, din ’90 pînă în ziua de azi, mai ales de cînd se vede la tv că se cam saltă rectori pofticioşi la mită, ori profesori învinuiţi de hărţuire. Iar lamentaţia la jurnal, cînd ai datorie morală de a face curat întîi în casă, nu e chiar onorabilă. Nu cred că în Elveţia păzeşte guvernul federal să nu le apară fenomenul, ci o străveche obişnuinţă a atitudinilor proprii şi eficace, nu plînsul şi deplînsul. Domnul Ornea are o poziţie în ARACIS (Agentia Româna de Asigurare a Calitatii în Învatamântul Superior), deci ar avea chiar şi pîrghii, necătînd la faptul că există şi operaţiunea denunţului (la d-na Kövesi). Why not! Din această cheie îmi pare că prin alegerea subiectului, domnul Ornea, inspirat de spiritul justiţiar al vremii, ar vrea să îşi sublinieze calitatea de om al universalului de drept, dar fără să facă mai mult de o lăcrămaţie uşurică.
Domnului Ornea îi mai scapă şi altă posibilitate aflată în tabloul ergodic al chestiunii. Aceea a profesorilor competitivi, ce nu sînt însă oameni întregi în materie de caracter. (Eventual considerăm şi categoria ciracilor ce au deprins cheia succesului, fără să fie corpuri cu lumină proprie). Fostul ministru Funeriu e cam din acest aluat, crescut pripit. Mai sînt şi alţii, bine plasaţi. Amintesc, insidios (cu aluzie la proprietatea de tranzitivitate a afinităţilor, elective, cum altfel), că domnul Ornea s-a declarat prieten al lui Daniel (preafericit pe vremea trecută, acum niţel cam înglodat în statutul de membru PMP). Ghinion!
E OK să declami competenţa, dar cîtă vreme asta se face de pe poziţia unui elitism neglijent cu media, nu se va ajunge unde trebuie nici în 101 de ani şi asta nu doar din vina dinozaurilor din subsolul schemei profesionale, ci şi a moftangiilor de deasupra. E nasol că nu au mai fost competiţii recente de granturi (deşi in decembrie 2014 s-a încheiat o sesiune dedicată tineretului, doar) dar dacă ai nevoie de grant ca să poţi avea ceva infrastructură şi consumabile pentru cercetare, tot nu e bine.
De cîţiva ani, Univestitatea Bucureşti îşi construieşte, cam pe ascuns, nişte acareturi (probabil deja finisate la roşu) concepute ca nişte arce în care să se aciueze doar cîţiva profesori, aleşi pe sprînceană (pe criterii profesionale, nu-i vorbă, după regulile fiecărei bresle, dar fără dezbatere deschisă) unde să păstorească, cam discreţionar, aş zice, oameni şi resurse. O fi bine aşa? Restul Universităţii rămîne un fel de liceu mai mare? În scutim pe ceilalţi de dreptul şi obligaţia de a cerceta, ca să putem să îi facem apoi şi de ruşine? Loialitatea celor de top faţă de instituţie constă în mutarea în casă nouă, lăsînd şandramaua istorică în centru? Estimp, Academia Romană bălteşte cu zeci de institute (unele bine, ba chiar în exces, dotate prin fonduri europene) care nu au acces la studenţi pe canale directe. Se pare că nu a convenit să se combine infrastructurile Univ & Acad, dacă se urmăreau facilităţi extinse, deşi unii dintre beneficiarii viitorului nou Institut de Cercetare al Universtităţii Bucureşti (ICUB) sînt cu fundul în ambele bărci, preferînd însă o arcă nouă, pe care să ducă doar specii atent selectate, mai ales utile omului nou. Presupunînd că voi fi fiind prea cîrcotaş, fapt e că, oricum, din ce se vede public, http://www.unibuc.ro/n/cercetare/icub/ , http://www.unibuc.ro/n/cercetare/icub/desp-icub/ , informaţia e mult prea vagă şi absconsă faţă de cît ar trebui într-un atare proiect, iar lansarea şi funcţionarea de pînă acum s-a făcut cam pe şest. Găsiţi afişate deschis nume şi responsabili, fonduri declarate (după statut, rupte din cele globale ale Universităţii)? Are universitatea aşa belşug, de poate da şi pe de lături? Pe 8 februarie cică s-a lansat şi o competiţie pentru poziţii temporare. Ştiaţi că?
E o divagaţie, dar e o poziţie împotriva subtextului à la Ornea, care presupune că există o mînă de competenţi neajutoraţi. Chiar atît de inocenţi şi perdanţi nu sînt însă toţi aceştia. Sînt, parte din ei, oricînd dispuşi la o ciupeala pe ascuns, chiar dacă în alt spectru. Marea pierdere e injusta şansă dată unei clase medii, talpa institutelor şi universităţilor, care nu e chiar întruchiparea mizeriei morale şi incapacităţii profesionale.
În urmă cu două săptămîni domnul Ornea mai deplîngea cîte ceva de prin învăţămînt şi cercetare şi încheia cu metaforă unei găini ce se zbate cu gîtul tăiat. Chîh! Urîtă imagine şi cam improprie. Unde mai pui că seamănă şi cu finalul dintr-un celebru denunţ, unde autorul anonim compara patria cu un trup decapitat. Cît e nasol, în sensul blamat de domnul Ornea, e cam la fel de multă vreme şi cei din schema joasă a salarizării academice (nu-i vorbă, profesorii, pe merit ori nu, o duc bine) s-au învăţat cu o subzistenţă deprimantă, care seamănă însă mai mult cu ftizia şi igrasia decît cu jertfa şi sîngele pe pereţi. Şi nu e Ponta la originea acestei stări de fapt, iar starea a crescut sub ochii elitelor, cum şi fabricile de diplome s-au dezvoltat alături, întîi ca ciupercile, apoi cît cînepa indiană. Repet: dacă e nevoie de granturi ca să trăieşti bine, ceva nu e bine la nişte esenţe, de care nici amicul Funeriu nu a luat seamă, preocupat fiind să mute clasa a IX-a la gimnaziu. Şi nici pactul cu Băsescu şi Udrea al intelectualilor “progresişti” nu pare că a folosit. Aceştia ar cam trebui să îşi facă un bilanţ al foloaselor colaboraţionismului. Nu alea personale sau de speţa conştiinţei ipsaţioniste de apartenenţă la vreo protipendadă.
Nu e nici o contradicţie între aprecierea din primul paragraf şi perdaful din celelalte. În calitate de om al ştiinţelor pozitive, domnul Ornea are o deschidere în care mi-am pus speranţe, cînd l-am găsit acum cîţiva ani în această revistă, apertură care nu poate să se fi obturat de tot. Mare însă mi-a fost dezamăgirea cînd l-am văzut, în materie de politichie, vizitator al unor locuri foarte comune în arealul fandosit şi găunos al intelectualităţii noastre de podium şi studio (gen triunghiul Pleşu-Liiceanu-Patapievici). Başca lipsa solidarităţii de fundament cu restul echipei de redacţie [[O mutare la 22 ar fi fost un gest corect, e.g. cum a plecat Cărtărescu de la Jurnalul Naţional cînd a aflat, emoţionat, că Băsescu îi citeşte Levantul, deşi îi datora revistei o scoatere din foame, înainte să apară şi “Aripa dreaptă”, care, fiind scrisă pe bază de grant, a ieşit binişor mai strîmbă decît cea stîngă, emulată din sufletul anterior]]. Se pare că fumul de a se număra şi printre umanişti (deşi cam lipsit de talent, după părerea mea) îi cam întunecă domnului Ornea o parte din facultăţile critice. Deşi îşi exhibă, din cînd în cînd , imaginea glazurată de posesor de logică (matematician, deh!), domnul Ornea a tratat cu cecitate o bună parte din parametrii esenţiali ai decadei (ca să nu mai zic de Băsescu şi Udrea- poze în tricouri ude- şi alte evidenţe deja banalizate-abia atinse în publicistica domniei sale- mă întreb: să nu fi sesizat oare domnul Ornea reducerile din cercetare de acum cîţiva ani, pe vremea lui Boc şi you-know-ho, concomitent cu alocarea cîtorva milioane de euro unui proiect ciudat numit portalul e-Romania, şi să nu se fi întrebat în anii următori pe unde naiba e wormhole-ul ăsta?) Domnul Ornea se fălea într-un contrapunct adresat unui articol cu al Norei Iuga, unde dînsa îşi exprima perplexităţi împotriva curentului băsist, cu logica pe care oameni ca dînsul au investit-o în alegere [2009, 2012]. Îi amintesc din nou că s-a speriat degeaba că Vîntu ia sarea şi Voiculescu piperul. Că nu ştia că moderatorul, cu care pare izomorf ideologic, era agent sub acoperire, treacă-meargă, ghinion. Dar prin faptul că nu s-a întrebat ce caută în dezbatere date din urmăriri secrete, de pe plaje sau de la jacuzzi, că nu s-a sesizat că argumentul “hă, hă, îl vezi pe Cocoş poştaş!” nu prea avea ce căuta acolo, ca apoi să resintetizeze idilic tabloul, în numele alegerii logice şi responsabile, nu pot să nu contabilizez pe răboj.
În perioada complicată pe care o traversăm, cred că domnului Ornea i-ar părea foarte tentant ca în următorul articol să îl bruftuluiască pe Vosganian, cu tot parlamentul, rămînînd ca să malaxeze cele alte cîteva nimicuri peste vreo 2-3 săptămîni, într-un articol cu de toate.
ma cam scuzi: daca & *numa’ daca* ai *copchii*, ai cam incurcat-o. Copchii de shcoala, adica, precum i-am avut io: doua fete..
A mai mare? Nu a avut nevoie (meditatzii), cum n-am avut io. A mai mica, ma a moshtenit (la chimie zero) & i-am dat, ca sa ”intre”…
Nu, nu-s sigur c-am facut *bine*… Shi, mda, ma cert cu Veta mea & acuma.
Dar, *desigur*, meditatoru’ era un *ne-profesor* d-al ei.
M-a costat? M-a costat. Ca , itzi chiar *iubeshti* copchii.
M-au *tocat* (amandoua, adica, veta & Luiza), pana cand am cedat. Da’ chiar: io aveam un *vis* (nimik d-a face cu Chimia), ea avea un *alt vis* (numa’ pa la admitere ceruta trebshoara).
Ce sa fac? Ce-atzi fi facut *voi*, vazand, copchilu’ vost,
*tembel la Chemie*?
Nu, nu, nu mi-s un *bou*. Ca atare, intzeleg o treaba.
Care treaba *io nu o intzeleg*? Simplu: nu dai meditatzii *propriilor* tai elevi, ‘tu-tzi muma’….pa olteneshte.
Shi da, cum v-am mai scris, am dat & io meditatzii, pa cand ieream pa la la Shcoala Generala Nr. 3 Deva.
Dar, *niciodata* elevilor mei, de la clasa. Parintziulor *lor*? Ingrijoratzi? Le spuneam sa le cumpere o bicicleta *dupa ce intra*. Sau, un *cort* (pentru care, ne-vrand sa-mi cumpere o bicicleta, mi-au dat banii, babacii mei), ca sa sa duca la mare, dupa ce a ”intrat” la facultate. Cortu’? Costa doar 200 de lei. Meditatziile\?
Cu muuuult mai muult.
Cele bune, tuturor, mai ales *parintzilor*,
Nea Marin
P.S. Daca copchilu’ *nu e fara da sperantza* in materia X , care ”sa cere”, *nu datzi meditatzii*! Ca, *oricum nu ajuta*…
Va o scrie cineva care-a dat ”chix” (ca meditator) o singura data. Shi, pe urma, ala a intrat *primu’* la nu-sh ce facultate. Shi mi-a spus , pe *urma*: cum c-a intrat pentru ca se *ambitzionase* – hm… cum l-ash putea *io* contrazice?
„Cooperarea” profesorilor , in special in calitate de evaluatori, cu evaluatii este intinsa si ca arie si ca procedee. In urma cu ani buni a rasuflat ceva de la un examen de rezidentiat : vreo 3-4 medicinisti au pus mana de la mana si cu vreo 2000 US$ unul a cumparat subiectele cu raspunsurile corecte la testul/testele grila care se va/vor da la examen.Problema este ca „investitorii” au vrut sa-si recupereze banii si au vandut , la randul lor , informatia altora , in total catorva zeci de persoane. Cand s-au publicat rezultatele s-a constatat ca punctajele maxime la cele 400 de intrebari (parca asta era cifra) sunt obtinute de candidatii dintr-o anumita zona si au aparut semne de intrebare , insa nu s-a descoperit nici un vinovat. Candidatii au fost ff bine pregatiti!!!
Intamplator am cunoscut cativa maistri care-si facuse scoala in Bucuresti si au fost colegi . Prof. lor de matematica , rapidist infocat , nu scapa nici o partida de acasa , iar cand Rapiduletul juca in deplasare asista si la meciurile altor echipe bucurestene. Nu mergea singur , ci cu o parte dintre elevii sai. Invariabil , dupa meci , se opreau la „un mic si o bere” care se cam lungea. Nu le dadea voie comesenilor sa i se adreseze cu „dom’ profesor” , ci numai cu „nea Ioane”. Avea la el un sutar , acelasi (baietii ii luase si seria ) , dar ramnea intact. La scoala nu mai cunostea pe nimeni : „nea Ion a fost la meci , aici , nu!”.
Si acum se poarta metoda.Grupe de studenti , dupa fiecare examen , sarbatoresc evenimentul si invita un anumit universitar la o friptura la un restaurant , sa-i zicem , de lux.
-Da , baieti primesc invitatia , dar nu acolo , ca e scump! Stiu eu un local micut , curat si intim , cu preturi acceptabile.
Toata lumea e de acord si agapa are loc acolo.Proprietarul este chiar dascalul invitat. Desigur ca baietii stiau asta , dar se arata surprinsi .
Copiii/nepotii nostri cam nu prea scapa de meditatiile cu plata , la disciplinele de examen, de la scoala tinute de proprii lor profesori. Nu toti , ce-i drept , dar nu putini.Nici educatoarele/invatatorii nu se lasaa mai prejos.
cum ai pus intrebarea (cam ”flu”, ca nu se-ntzelegea , neam), asha am raspuns.
In cazul in care te referi la *altzii*, in cazul ca scrii in *general*, stai linishtita: ca *nu* la tine ma refeream.
Numa’ fain,
Nea Marin
da’ ce sa itzi fac daca ,ata *acceptzi*?
Ia de te-ntreaba (desigur, presupunand ca totu-i facut de *tine*): nu o puteai trimite la o revista (oarecare), multzumind shefului/shefei da catedra/doftorat, au ce-o fi fiind?
Ca, ce, oare, ar fi putut d-atzi chiar face decat de-a sa mandri cu tine?
Legea-i *o alta* &, de Lege nu sa trece. Te rog frumos pentru ca sa ne chiar explici ce & cum.
Toate cele bune,
Nea Marin
Studentii, deci, nu stiu cum e cu „consultatiile” / the office hours. E vina lor, desigur. Dar departamentul le poate explica, de la inceput. Chiar intreaga facultate le poate spune cum merge sistemul, precum si ca nu se poate cu plagiat sau ghost-writing, asa se pedepseste si asa se detecteaza usor. Cel putin, eu asa „am auzit” 🙂 ca o fi prin America.
Nu ia mai mult decat sa scrii la gazeta. Unde, oricum, lamentarile, paralamentarile si parlamentarile nu servesc nici chestiei in sine (nu cititorii o pot rezolva), nici imaginii departamentului, facultatii, universitatii autorului.
Cand publici 2 articole impreuna cu conducatorul de doctorat si/sau colaboratori ai acestuia, conditie minima pentru acceptarea tezei de doctorat, si dupa aceea nimic, cum sa interpretez?
Diverse situatziuni, pe cari vi le chiar povestesc:
1) predau (sunt prof. plin p-acilea) ca *toata lumea*: 9 ore /saptamana, insotzite de 6 ore de \\\’\\\’office hours\\\’\\\’.
Nu vine mai nimenea. Consistent, de vo 20 da ani. Io ma bucur (desigur), aia pica circa 50%, totu-i chiar \\\’\\\’fain\\\’\\\’, n-asha?
2) Am scris , odata, in *public*: ca, dau 50 da dolari pentru cel care da un contra-ezemplu pentru o idee. Pe-un forum academic din SUA. Interesant (trebuia facuta cu computere, nu ma pricepeam, contra-exemplul era in sute da mii sau asha ceva), autorul mi l-a trimes, a cerut sa dau banu\\\’ in contul \\\’\\\’Piton\\\’\\\’ (habar nu am ce-i aia), am trimes, tata lumea multzamita, l-am *citat* (cum i-am promis) intr-o lucrare. Pe *fatza*, adica, tata treaba.
Io? Ma simt chiar *curat*; atzi auzit de \\\’outsourcing\\\’\\\’?
Cand itzi face cineva un serviciu, plateshti. Io cred in chestia asta, da\\\’ sa o faci *transparent*, ca sa o shtie tata lumea. Mai ales daca *local* nu sa poate.
E complet diferit de *alte servicii*, facute la \\\’\\\’umbra\\\’\\\’: chestii platite cu bani grei pentru teze de masterat, doftorat , pentru pozitzii, pentru premii etc. etc.
Ca, doar sa vede cu ochiu\\\’ liber, fara de chiar vreo lupa ce se chiar intampla pan *muuulte partzi*.
Totul, da\\\’ *chiar totu\\\’* depinde de ai care-au pan mana panea &cutzatu\\\’: daca-s *curatzi*\\\’, mere bine treaba, daca nu, sa duce da rapa…
Cele bune, tuturor,
Nea Marin