BIFURCAŢII. Cireaşa pe tort

  • Recomandă articolul
În 1994, prima oară la Roma pentru o perioadă mai lungă, locuiam într-un cartier aproape de Universitate și îmi făceam cumpărăturile la un mercato comunale din zonă. Eram foarte flatat că precupeții îmi spuneau professo ori dotto. „Uite, domne, că se vede“, îmi ziceam. Și mă simțeam bine. Apoi am aflat că dottore i se spune, în Italia, oricui nu-i știi numele sau titlul – și m-am dezumflat. Administratorul facultății, fără studii universitare, e dottore pentru toți subordonații, ba chiar și pentru profesorii care nu-și aduc aminte cum îl cheamă. Pentru parcagiu, toți șoferii sînt dottore. O vorbă ca oricare alta, un fel de „maestre“ sau „meștere“ de-al nostru. Dottore di ricerca e altceva, dar puțini știu ce înseamnă și, oricum, nimeni nu ți se adresează așa.   Politicienii noștri vor mai mult decît apelativul dottore. Ei visează la titlul serios, la doctoratul de cercetare, luat de la universități stimabile, dacă se poate. Sigur, se vor doctori după ce s-au înșurubat deja bine în politică și funcții, nu înainte. Și, culmea, visul li se-mplinește! Alte visuri se lasă mai greu, dar ăsta cu știința la purtător – cum l-ai visat, cum s-a-ntrupat. Politicienii noștri oameni de știință publică mult mai […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.