A apărut anul trecut, la Editura Universității din București, primul volum dintr‑o proiectată serie „Cosmologie filozofică – Texte fundamentale“. Coordonatorul seriei este Dana Jalobeanu, tot ea editînd, alături de Doina-Cristina Rusu, și prezentul volum dedicat Renașterii și modernității timpurii, în care semnează traducerile mai multor texte. Au mai contribuit cu traduceri: Ovidiu Babeș, Claudia Dumitru și Oana Matei. De menționat că textele prezentate sînt, cu o singură excepție, traduse pentru prima dată în română.
Nu sînt traduceri integrale, masivul volum (384 de pagini dense) e o crestomație, sînt fragmente semnificative din opera unor autori importanți pentru devenirea ideilor despre univers, într-o epocă în care distincția dintre filozofie și știință nu era clar marcată, știința însăși căutîndu-și încă metodele, în zorii a ceea ce azi numim „revoluția științifică“: José de Acosta, Robert Recorde, William Gilbert, Mark Ridley, Francis Bacon, Thomas Thymme, Gabriel Plattes, Galileo Galilei, John Wilkins, Kenel Digby, René Descartes. Fiecare text e precedat de o utilă notă introductivă a traducătorului (în care găsim detalii despre întreaga operă din care face parte fragmentul tradus), volumul fiind deschis de un studiu introductiv relativ amplu al Danei Jalobeanu, incitant și care explică specificitatea domeniului și lămurește scopul proiectului.
Șocant pentru cititorul de azi, nespecialist și nefamiliarizat cu istoria științei, e pretenția filozofilor – din vechime și pînă prin secolul al XVIII-lea – de a înțelege structura și funcționarea universului numai pe baze speculative, bazîndu-se extrem de puțin pe observație, de nu chiar ignorînd-o cu superbie (e o chestiune asupra căreia voi reveni, cu ocazia recenziei la recenta carte a lui Steven Weinberg, Lumea explicată). La fel de șocant poate fi faptul că, de exemplu, astrologia e pusă în rîndul științelor – era așa pînă în epoca modernă, desigur. Multe texte din volum privilegiază reflecția filozofică hrănită de precedente reflecții de același tip. De ce ne-ar mai interesa astăzi acest parcurs sinuos, care a dat, în aproape toate cazurile, răspunsuri greșite, fără legătură cu realitatea? Unul ditre motivele invocate de Dana Jalobeanu este că, deși am trecut de mult la tipul de cunoaștere științifică modernă pe care îl știm cu toții, „putem vorbi despre o persistență a marilor teme ale cosmologiei filozofice“ (existența universurilor paralele multidimensionale, a universurilor spațial sau temporal multiple, a unui început sau sfîrșit al universului, întrebări despre felul cum a evoluat universul etc.). Impresia mea e că lucrurile stau un pic altfel. E drept că aceste întrebări persistă, dar au o cu totul altă încărcătură: nu mai țin de filozofie, ci doar de știință. Filozofia nu poate da răspunsuri pertinente la asemenea întrebări. E drept și că întrebările însele trebuie înțelese ca fiind locale, punctuale, fără pretenția de a genera răspunsuri globale, generale, universale. Știința e mult mai modestă decît filozofia și, pur și simplu, nu își propune să răspundă la orice fel de întrebări și, în orice caz, refuză să răspundă altfel decît aplicîndu-și metodele proprii.
Acestea fiind spuse, e fascinant de contemplat, în fragmentele de text prezentate, evoluția ideilor despre univers, împletirea inextricabilă dintre mit, fantezie și rudiment de raționament științific, felul cum, odată stabilite niște ipoteze (oricît de fantasmagorice), plecînd de la ele, raționamentul progresa și construia o teorie. E valabil pentru filozofie, dar și pentru matematică.
Dintre matematicieni, îi găsim aici pe Recorde (cel care, între altele, e considerat fondatorul școlii engleze de matematică și cel care a introdus algebra în Anglia; tot el a introdus semnul „=“), pe Galilei (dacă îmi e permis să-l revendic) și pe Descartes. Recorde apare cu un fragment din Castelul cunoașterii (1556). Scrisă sub formă de dialog între maestru și învățăcel, cartea prezintă un comentariu, de fapt, la cartea lui Ptolemeu, dar atinge și spinoasa problemă a ideilor lui Copernic, pe care, prudent, o lasă în suspensie. Pe de altă parte, cum observă traducătoarea (Dana Jalobeanu), cartea – și fragmentul tradus – interesează și prin supozițiile implicite despre natura cunoașterii și prin metoda pedagogică pe care o dezvăluie. Iată cum vedea Recorde lumea: „Lumea este prin natura sa rotundă și deci se poate numi pe bună dreptate «sferă». Am văzut că lumea se rotește [în mișcare diurnă] și deci trebuie să aibă doi poli în jurul cărora se produce această mișcare. De asemenea, fiind sferică, trebuie să aibă un centru (despre care am spus, mai înainte, că este Pămîntul). Dacă ne imaginăm o linie care trece prin centru, de la un pol la altul, am găsit astfel și axul lumii“. Simplu, nu-i așa? În 1632 deja, în Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii, Galilei, prin vocea lui Salviatti, plecînd de la observații directe, formulează ipoteze mult mai precise (apără sistemul copernican, presupune că Luna și Pămîntul sînt, ambele, sferice și că de la Lună ne vine numai lumina reflectată) și trage concluzii corecte: ceea ce vedem prin telescop nu sînt pete sau nori care acoperă discul lunii, ci chiar munți și văi (apud studiul introductiv al Danei Jalobeanu).
Am dat doar două exemple în care se încearcă descrieri ale lumii fără a introduce ipoteze religioase. Sînt alții care încearcă să unească viziunile (pre)științifică și religioasă – la Gabriel Plattes, de pildă, într-o teorie mai degrabă speculativă a materiei, apar principii alchimice, magnetism, religioase (și e important că e vorba despre un englez, deci despre puritanism, nu catolicism). Spațiul nu-mi permite să continui exemplificările. Aș menționa însă calitatea științifică a volumului (despre cît de corecte sînt traducerile nu mă pot pronunța, dar traducătorii descriu, cînd e cazul, dificultățile de care s-au lovit), echipat cu un bun aparat critic (multe și serioase note de subsol), cu bibliografii detaliate și cu un index de termeni, garnisit cu reproduceri ale ilustrațiilor originale. Cu atît mai mare păcatul că această carte, ca și celelalte, ale Editurii Universității din București, e de negăsit în librării și circulă mai degrabă ca un samizdat, între cunoscători și amici ai autorilor.