Bifurcaţii. De vorbă cu tata (I)

Uite, au trecut deja 16 ani de cînd ai murit, tată. Am îmbătrînit amîndoi – ăsta-i cuvîntul, nu văd nici un motiv să căutăm eufemisme.

Nu trec prea des pe la mormîntul tău, dar cînd trec, las cîte-o pietricică, nu știu de ce, nu sînt credincios, cum nu erai nici tu, cum nici mama nu e. Ei, parcă ce strică?

Alături sînt flori întotdeauna, să știi, mama vine la tine săptămînal.

Tu poate știi – băiet fiind, cred că ai mers la yeshiva –, dar eu a trebuit să caut pe internet ca să aflu ce e cu pietrele astea pe mormintele evreiești (tu ai murit fără să ai habar ce poate un calculator, cînd Soros ți‑a dat unul, un 286, era demult, la începutul anilor ‘90, mi l-ai pasat imediat, mi-am scris teza la el, nici n-ai deschis cutia, te-ai speriat că ți-ar fi ocupat aproape tot biroul acela mare acoperit cu sticlă, sub care stau și‑acum fotografii și cîteva desene, nu mai rămînea loc de cărți, nici de hîrtii și fișe, ai făcut reumatism de la sticla aia și de la cea de pe mesele de la Biblioteca Academiei, dar pe primul meu birou de elev tot placă de sticlă mi-ai pus, așa știai tu că trebuie să fie un birou).

Se pare că pietrele pe mormînt sînt o tradiție, o superstiție probabil păgînă, dar au de‑a face și cu ideea de stabilitate, de permanență. Pentru siguranță, cum ar veni, ceva greu care să asigure mormîntul, să nu scape cumva sufletul sau ce-o mai fi acolo, jos, ar  fi scris ceva „în sensul ăsta“ undeva, prin Talmud. Dar, așa cum îți imaginezi, sau știi, dăinuirea pietrei simbolizează și persistența memoriei. Așa zice rabi David Wolpe, în primul articol pe  care mi l-a scos Google în cale (nu mă-ntreba ce e Google, îți spun eu altădată).

Nu-i așa că-ți place hermeneutica asta?

Acum, odată ce te-au recuperat și înmormîntat religios, ce mai contează? Dar, să nu te superi, mulă nu pun să-ți spună cînd vin. Mă uit, de fiecare dată, la șirul de intelectuali care te încadrează, pe mulți i-ai și cunoscut binișor – aveți o alee specială, în dreapta cum intri, voi, ăștia răsăriți, fala comunității, dar nu chiar de pus în față, ai noștri au avut întotdeauna simțul valorii –, uneori intru și în adîncul cimitirului, acolo e paragină mare, nu ca la voi, la intrare, pietre căzute, sparte, orgolii deșarte, natura cotropește – firesc – cultura (n-o să-ți vină să crezi, a fost și un reportaj pe vice.com despre cimitirul tău). Pe Ianoși, în schimb, poate știi, l-au ratat: e cenușă, șade alături de Janina.

La Roma, lîngă piramidă, în Testaccio, cartier popular și azi, există un cimitir „acatolic“. Îmi place definiția asta prin negație. Odihnesc acolo, în sfîrșit împăcați și între ei, ortodocși (mulți ruși, dar și români, un Ghika, de exemplu, din Iași, mort în 1911), anglicani, protestanți, evrei și chiar atei (cu ce fel de ceremonie i-or fi îngropat, pe ei sau cenușa lor?). Sînt acolo Keats, Shelley, e și cenușa lui Gramsci, au adus-o și pe a lui Bruno Pontecorvo, fizicianul italian care a lucrat pentru sovietici și a murit la Dubna. E un loc tare frumos cimitirul ăsta, ți-ar fi plăcut, modestia monumentelor lui contrastează teribil cu trufia piramidei de-alături, și ea tot un mormînt, de fapt, al unui magistrat roman.

N-am spus Kadiș pentru tine, tată, unsprezece luni, așa cum s-ar fi  cuvenit, și nici măcar în fiecare an de ziua morții tale. L-am citit doar de două ori de pe un cartonaș plastifiat pe care era transliterat cu caractere latine, odată la cimitir, la înmormîntare, a doua oară la templu, într-o dimineață (tare nu-mi place să mă trezesc devreme) – a fost prima oară cînd am pus filactere și țfilim. Îl recitam ca pe o poezie în limba spargă.

Aproape tot ce știu despre religia noastră – a noastră? –, din Biblia românească pe care mi-ai pus-o tu în mînă, cînd eram mic, știu. Biblia lui Iustinian. Încă o am. Apoi am mai citit cîte ceva, mi s-a mai povestit – dar tot, mai mult, în românește.

Ce fel de evrei sîntem noi, tată? Of (sau ar fi trebuit să spun oi, vei?), tare m-am săturat să tot citesc analize docte sau sprințare, prin eseuri și romane, despre cum și ce sîntem noi, și de ce și cum sîntem noi altfel. Parcă România nu e altfel? Tu nu știi, dar Boia a scos și o carte din prostioara asta. Oricum, nu pricep nimic și infinitele nuanțări încep să mă obosească: o carte ca Mîntuirea prin evrei a lui Léon Bloy mi se pare pur și simplu antisemită, cum antisemite cred că sînt și fandările deloc grațioase ale lui Simone Weil – dar, vorba bancului, noi nu numai pentru asta o apreciem. Ți-am vorbit vreodată despre fratele ei, André Weil? A fost un matematician uriaș.

M-am săturat și de atîția mediocri justițiari și intransigenți, și de nesfîrșitele discuții de­spre Holocaust, despre vina asumată sau nu, despre Vulcănescu și Paulescu, despre evreii care-au adus comunismul și-apoi au emigrat – oricum nu duc nicăieri discuțiile astea, ba dimpotrivă, se întețește sau măcar se reactivează, cu fiecare asemenea ocazie, un antisemitism latent, dar nedezmințit. Și fiecare rămîne cu adevărul lui. Ce bine e să ai certitudini!

Vin rar la tine, la cimitir, tată, sper că nu te superi. La urma urmei, uite că putem sta de vorbă liniștiți și de la distanță.

Ei, cum ar fi să închei în forță cu „Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!“? Adevărul e că versul îmi place…