Bifurcaţii. De vorbă cu tata (II)

Merg la mama, tată, și mă uit la cărțile voastre, ale tale. Mama încă adună, citește mult, mai ales roman, altceva nu prea face – ce-ai vrea să facă, dacă nici ea nu știe să folosească un calculator?

E, în bibliotecile de-acolo, pe lîngă literatură (adică „ficțiune“, cum ar veni),  o cantitate impresionantă de cărți „de specialitate“, filozofie, sociologie, istorie, teorie literară, multă istorie și critică literară românească – multe sînt cărți cu dedicație. Cine le va mai citi? Am mai dat cîteva (cu greu, multă vreme mama n-a vrut să se despartă de ele; știi că nici de pe biroul tău nu s-a clintit nimic?). N‑ai să crezi, dar mai sînt încă tineri interesați de ce-ai prețuit tu. Îmi aduc aminte că, spre sfîr­șit (cînd nici tu, nici noi nu știam că ne apropiem de sfîrșit), te lamentai mereu, ai și scris despre asta, că dispar îngrijitorii de ediții, că tinerii nu mai vor să facă munca asta ingrată. Tineri erudiți, împătimiți de carte sînt în continuare. Poate că s-ar înhăma și la o ediție critică – dar cine, unde s-o publice? Oricum, chiar dac-am mai dat cîteva dintre cărțile tale, tot sînt multe, prea multe pentru noi, care nu facem meseria ta. O bibliotecă mare cît o viață. Deja, aproape muzeu.

Ce nebunie, tată! Ți-ai petrecut toată viața printre cărți, altceva n-ai știut, n-ai avut. Cînd te-ntreba cineva: „Ce mai faceți, domnu’ Ornea?“, răspundeai: „Facem ce-am învățat: cetim și scriem“. Era un răspuns cît se poate de exact, foarte la obiect. Cînd le scriai biografiile, Maiorescu, Gherea sau Stere erau prezențe mult mai pregnante în viața ta decît eram noi, vorbeai cu ei mai des decît cu mama sau cu mine.

E ceva artificial în viețile noastre trecute mai mult citind și vorbind sau scriind despre cărți – nu doar nenatural, asta încă n-ar fi nimic, e firesc să nu trăim natural –, dar e un viciu, nu crezi? Pentru noi e oricum tîrziu, dar dacă, totuși, vorba lui Kundera, viața e în altă parte?

Îți spuneam că m-am cam săturat de căr­țile care diseacă evreitatea. M-oi fi săturat, dar tot le citesc. Uite, de Shylock a lui Jacobson poți să te lipsești, nu pierzi nimic, dar, dacă ai timp (nu rîde, nu rîde!), merită să citești Contraviața  lui Roth, abia au tradus-o.

„Cărțile sînt un caracter ereditar și cred că ți l-am transmis“, îi spune un tată pe moarte fiului său, într-o povestire a lui Erri De Luca – nu-l știi, nu se tradusese pe vremea ta și nici acum n-are multe șanse deși e bun, dar prea e de stînga, „nu vinde“, și cum să traduci o carte bună despre care știi că nu se va vinde?, e un lucru elementar pe care-l înțelegi și tu, doar ai fost editor, ce Dumnezeu! Or, la noi, cîți intelectuali ar fi interesați să citească un autor de stînga, fost membru activ al „Lotta continua“? Păi, vezi? Nu știu dacă am apucat să-ți spun, dar nici Tabucchi „nu vinde“ (după ce c-a fost și el de stînga, moderat, nu ca
De Luca, nici n-a pus destul amor în cărți; ei, unde e vechea colecție cu rombuleț roz de la Eminescu?). N-am noroc cu italienii, ce-mi place mie și-aș vrea să traduc nu se vinde. Ar trebui, poate, să încerc cu Atti osceni in luogo privato al lui Marco Missiroli, apărut acum vreun an: dacă nici titlul ăsta nu vinde… Dar, cu tot amorul și chiar sexul din el, romanul e doar mediocru și, culmea!, tot spre stînga trage, italienii ăștia sînt incorigibili.

Dracul însă nu-i atît de negru, semne bune sînt, numai să vrei să le vezi, editorul care-ai fost poate să se bucure, chiar dacă  s-au schimbat mult atitudinea față de citit și funcția lui (sau a literaturii?) – ca pe vremea ta, sigur nu mai e. Aflu uneori (citind, firește), uimit, despre cum își propune cîte cineva să citească mai mult (lectura ca provocare!), despre metode prin care să ajungi să parcurgi un număr dinainte stabilit de pagini, sau cărți, pe zi, sau pe an – de exemplu: în anul în care împlinesc X ani, îmi propun să citesc X cărți (la adolescen­ță e banal, dar mai tîrziu…). Cititul ca sport, ca medicament sau ca pedeapsă asumată. O altă față a obsesiei pentru o viață sănătoasă, un fel de detoxifiere, douăzeci de cărți în locul unei cure cu banane. E oricum mai bun ca uitatul la televizor sau ca flanatul pe Facebook (îți spun altădată ce-i asta, e complicat). De fapt, nu e foarte departe de metoda autodidactului lui Sartre (personaj ridicol sau tragic?). Bine și-așa, important e să existe cititori…

Să-ți spun una bună. Am citit de curînd o carte a lui Adrian Buzdugan, proze scurte, mi‑a plăcut și am căutat cărți mai vechi ale lui pe diverse site-uri. Unul dintre ele mi-a trimis prompt un mesaj cu o „selecție de oferte similare care te pot interesa“ (mă tutuiește, de­sigur, ca la spital: se pare că „pe on-line“ nu există formule de politețe).  Ei, ce crezi că m‑ar putea interesa în logica lor? Nu, n-ai să ghicești. E vorba de Adrian Marino, Viața unui om singur (aici n-au nimerit rău) și de Rodica Buzdugan, Bandaje de lumină.  Se orientează doar după nume! Cum or fi supraviețuind ăștia în piață?

Oare de ce ne vine atît de greu să ne despărțim de cărți? Mai greu, aproape, decît de orice alte obiecte din casă. Ținem în biblioteci cărți despre care știm sigur că nu le vom deschide a doua oară – cîte recitim, de fapt, din pură plăcere? Știi, am și eu deja prea multe, nu mai e loc de altceva în casă, bașca praful – nu-ți mai spun ce discuții am cu L. Dar nu știu ce să fac cu ele. Nu-mi vine să le arunc, nici chiar pe cele proaste, pe care nici măcar nu le-am putut termina, dar nici să le dau altcuiva nu-mi vine – cum să dau cuiva o carte care mie mi s-a părut proastă? De ce să înzestrez o bibliotecă publică (da, mai sînt) sau una școlară cu cărți despre care cred că nu merită citite? Uneori, aleg o „cale de mijloc“, un fel de răspuns evaziv (mai știi bancul?): las cartea la metrou, undeva la vedere – a doua zi, sau chiar în aceeași zi, mai tîrziu, trec pe-acolo și nu o mai găsesc, a luat-o cineva, dar nu mă simt atît de vinovat ca și cum i-aș fi dat-o eu în mînă.

Sînt sigur că mă-nțelegi.