Bifurcaţii. De vorbă cu tata (III)

Ciudat cum spitalul îți răpește, pînă la urmă, aproape orice urmă de demnitate. Dacă ești adus cu ambulanța, încă de la camera de gardă, aproape toată lumea – infirmiere, asistente, uneori și doctori – te tutuieș­te, „ce-ai pățit, mamaie?“, „păi, dacă nu-mi spui unde te doare, cum să te-ajut?“. Dacă ai noroc, se simte și o undă de înțelegere, de compasiune. Dar cel mai adesea e dispreț sau, în cel mai bun caz, indiferență. Cu cît se coboară scara specializării medicale, cu atît pare să crească disprețul. Probabil că e greu să respecți un amărît pe care-l vezi numai în pijama, căruia-i golești punga cu urină și îi schimbi pamperșii. Pînă la urmă, poate e chiar normal să fie așa. Tu ai avut baftă să nu treci prin asta. Te-ai dus pe picioare, cu un teanc de cărți la tine, dar n-ai apucat să citești prea mult, pentru că te-au operat rapid, și-apoi n-a mai fost mult. Te-ai sfîrșit repede, oricum cred că te și plictisiseși, te cam săturaseși de tot. Așa că ai ars etapele, cum se spune azi frumos.

Înainte să intri în comă și să te pună „la aparate“, ți se tulburaseră deja ochii, aveai o privire rea, vorbeai cu noi răstit. Ultima oară ai fost tu cum te știam, sau aproape, în noaptea dinainte, te sufocai  și trebuia să-ți tot pun aparatul de respirat, m-a învățat o asistentă ce să fac (dimineața, profesorul care te operase, neștiind cine sînt, nu bănuia că ar fi vreo legătură între noi, îmi mulțumea mirat că am avut grijă de bolnavul lui – același profesor care, după ce-ai murit, ne-a evitat cu metodă și pe mama, și pe mine, nu ne-a mai spus un cuvînt).

Oricum, în noaptea aia am mai putut sta un pic de vorbă, nu prea mult. Am fi putut să ne spunem – dar nu ne-am spus, mai ales pentru că nici tu, nici noi încă nu știam ce urma să fie – ceva de felul ăsta, ca într-o carte a lui Fernando Vallejo pe care n-ai citit-o pentru că a apărut cînd tu mureai, iar în româneș­te au tradus-o abia anul trecut: „Ce se întîmplă după moartea mea, fiule?“ „Nimic, tati. Nu sîntem altceva decît niște amintiri pe care le mănîncă viermii. Cînd tu o să mori, vei continua să trăiești în mine, pentru că eu te iubesc, în amintirea mea dureroasă, și apoi, cînd și eu la rîndul meu o să mor, vei dispărea pentru totdeauna“. Se potrivește, dar nu vine chiar mănușă, în primul rînd pentru că mai sînt și nepoții tăi, ei te-au cunoscut bine, ai șansa să mai dăinui o generație. Altă deosebire, poate mai importantă, e  că eu nu ți-am spus niciodată „tati“ și nici iubirea nu ne-am declarat-o pentru că a fost întotdeauna în familia noastră un soi de pudoare care ne-a interzis și ne interzice efuziunile. Așa că n-a avut loc nici un fel de „despărțire“, n-ai lăsat nimic „cu limbă de moarte“, cum n-ai lăsat nici manuscrise în sertar, n-au fost acele „ultime cuvinte“ decisive, memorabile pe care să le tot cităm, să ni le amintim la mese în familie, de sărbători, n-ai cerut mai multă lumină – nimic. N-a mai fost decît nimic. Acela de temut, cum zice Barnes.

Un gînd al lui Imré Kertész, în 1964: „Putem admite absurditatea lumii, ideea de neant absolut care urmează singurei noastre vieți fără să cădem în disperare, ba chiar să extragem forță din această idee? Ar fi totuși începutul libertății. Și, oarecum, cel al compasiunii“. Încercăm, ce să facem.

Dacă tot veni vorba despre dăinuire, mă gîndesc că, poate, ai merita și tu o uliță în Frumușica ta natală (oare ce nume de străzi or fi prin Frumușica?), la Botoșani nici nu îndrăznesc să mă gîndesc. Pînă una-alta, să știi, ai, totuși, numele săpat pe o placă de marmură la intrarea în scara voastră, C, a blocului din Titulescu, ești undeva între Andrei Ciurunga și Victor Tulbure. E oricum mai bine decît varianta lui Zuckerman, personajul lui Philip Roth, care zice că singura formă de nemurire la care poate spera un scriitor din New Jersey e să-i poarte numele o parcare pe autostradă, în dreptul căreia copiii să le spună părinților: „Opriți, vă rog, la Zuckerman, îmi vine să fac pipi“.

Apoi a fost o noapte în care ai delirat, tot voiai să pleci din spital, apoi ceva a cedat, s-a rupt și am înțeles că te duci. Tu, deja, nu mai înțelegeai nimic. Nu te mai puteam ajuta,  nu mai puteam ajunge la tine și mă uitam la fața ta și căutam calmul, împăcarea aia despre care tot citisem – cineva tot trebuie s-o fi avut, nu se poate să fie doar ficțiune! La tine vedeam numai chin și luptă, spaimă și neîmpăcare și groază. Asta am văzut și la ceilalți pe care i-am vegheat, numai chin și groază. Oroare. Mai ții minte cît s-a chinuit bunicul? Despre socru-meu n-ai de unde să știi, dar poți să mă crezi. Așa că nu-mi imaginez altfel sfîrșitul. De altfel, dacă înțeleg eu bine ce spun medicii, trecerea (către ce anume?) se face întotdeauna în urma unui fel de sufocare, și asta numai lină nu poate fi. Chiar așa să ne mintă literatura?

Despre Proust, biograful lui, Tadié, spune că avea un talent nemaipomenit să consoleze, trimitea  scrisori duioase celor care-și pierduseră o rudă îndrăgită, un prieten. O fi. Acum nu prea se mai scriu scrisori.

Tot Kertész, în 1975: „Trăim în concret, tindem spre absolut și sfîrșim în neant, pentru că moartea e întîlnirea înspăimîntătoare dintre concret și absolut, pentru subiect ea  constituind o însoțire ironică. Iar ironia cea mai mare e că subiectul nici măcar nu o experimentează cu adevărat deoarece moartea nu e o experiență“.

Cam patetică scrisoarea asta, nu? Melo. „Fragedie“, vorba unui ficționar supraviețuitor prin vremi de restriște. Hai, lasă și tu de la tine. Nu mi-a ieșit altfel.