Bifurcaţii. De clasificarea universităților

„Ai păr frumos, ai ochi minunați“ –  o  mîngîie Elena Andreevna  pe  Sonia, care se știe urîtă.

Cam așa vrea profesorul Pavel Năstase, ministrul Educației, bun cunoscător al lui Cehov, pasămite, să clasifice universitățile. Cum  știe oricine,  nu există femei urîte, ci doar bărbați lipsiți de imaginație. Așa trebuie că gîndea și bătrînul Karamazov, că orice femeie merită atenție, chiar și nebuna, pitica tîrgului, Lizaveta Smerdeașciaia, cu o față lipsită de orice expresie – iar gîndul se-ntrupează în Smerdeakov, un monstru.

Ca să faci o clasificare, trebuie să stabilești întîi criteriile. Cu cît acestea sînt mai puține, cu atît mai bine se va face departajarea. Dacă introduci multe criterii, necorelate, riști să obții  numai fruntași – clasificarea își ratează scopul. De exemplu, dacă, la o cursă de 100 de metri plat, pe lîngă criteriul „viteză“ adaugi „eleganța în alergare”“ și  „numărul de la pantof“ (cu cît mai mic, cu atît mai bine) și stabilești că pe locul întîi se clasează cine cîștigă la măcar una dintre categorii, vei avea, cel mai probabil, trei campioni, dintre care unul poate să fi încheiat cursa ultimul.

Dar cum se stabilesc criteriile? De obicei, în funcție de obiectivele sau scopurile pe care le au cei sau cele supuse clasificării. În exemplul de mai sus, scopul atleților e să treacă linia de sosire în timpul  cel mai scurt. Eleganța și numărul de la pantof sînt criterii arbitrare, absurde în raport cu scopul declarat al cursei.

Admit că nu e la fel de simplu să definești scopul educației universitare. Dar exact ăsta e rolul Ministerului: să definească limpede obiectivele domeniului de care se ocupă și să‑și construiască politicile în consecință. Evaluarea și clasificarea universităților sînt parte a  acestor politici. La fel și evaluarea școlilor doctorale pe care o pregătește ARACIS.

Ar trebui pornit de la o analiză a stării de fapt. Pe care, din păcate, o cam știm și fără evaluări costisitoare. Simplificînd de dragul expunerii, există o mînă de universități viabile, care fac cercetare la un nivel mulțumitor (în unele domenii chiar  mai mult de-atît) și didactică cel puțin așișderea – am în vedere doar indicatori calitativi, nu cantitativi: nu mă uit la numărul de articole și citări, de exemplu, ci la revistele în care au apărut acestea; nu mă uit la numărul de brevete, ci la cine le-a cumpărat și aplicat în industrie, nu neapărat în cea națională; nu mă interesează numărul de cursuri tipărite, nici numărul de protocoale de calitate sau de acorduri internaționale, nu contează numărul de săli de clasă, nici alți asemenea „indicatori de calitate“, ci universitățile în care au fost admiși absolven­ții de licență la master, cele în care absolvenții de master au continuat cu doctorat etc. Evident, și în aceste universități, unele facultăți sînt la un nivel mai ridicat decît altele. La mare distanță de grupul acesta prea puțin numeros, există o puzderie de universități (de stat și private), dintre care multe au un rol mai degrabă social. Unele dintre ele au cîte o facultate, două, rezonabile. Majoritatea însă sînt, în cel mai bun caz, la nivelul acelor „community college“ americane. În treacăt fie spus, „sorbonicile“ de altădată erau mult mai oneste. Studiile de doctorat nu au ce căuta în acele locuri – poate unele masterate să se justifice, dar puține –, indiferent că fiecare asemenea așezămînt școlar se poate lăuda cu cîte unul sau doi profesori de valoare (la fel cum, chiar dacă într-un liceu industrial ai cîțiva profesori foarte buni, cinste lor!, nu-l transformi în colegiu național și nici nu deschizi clase de mate-info).

Orice clasificare care nu respectă aceste două mari despărțăminte e falsă, operează cu criterii strîmbe. Sigur că poți potrivi criteriile în așa fel ca Suceava să iasă peste București (acum niște ani, parcă Facultatea de matematică din Tîrgu‑Jiu ieșise peste cea din București – și, vorba bancului, la ce i-a folosit?).

Aproape toată lumea universitară, și nu numai, știe foarte bine în care grup se plasează fiecare universitate din țară. Cinstită, Sonia știe că-i urîtă și admiră frumusețea Elenei Andreevna. În mediul universitar, foarte mulți însă nu sînt cinstiți. Minciuna e atît de întinsă – în universitățile însele, în Minister, în Consiliul Național al Rectorilor, în ARACIS –, încît orice negociere, orice încercare rațională de a stabili corect ierarhii și valori, de a găsi soluții decente pentru toți pare imposibilă, pentru că adevărul nu e acceptat.

Dar universități viabile și „universități“ un pic peste școlile postliceale există efectiv. Greșesc amarnic sau mint interesat și ticălos aceia care afirmă că totul e o apă și‑un pămînt, că nicăieri nu se face cercetare, de exemplu, că e totuna să publici în revista de la Oradea sau în cea de la Cambridge, că poți fi un bun profesor universitar fără să faci cercetare. E și ăsta un mod de a spori confuzia.

Evaluînd și clasificînd întru omogenizare în jos, așa cum prevăd metodologiile pregătite de Minister și ARACIS (pentru școlile doctorale), se va obține un singur efect – cel dorit, de bună seamă: finanțarea va curge în continuare peste tot la fel, pe paușal, pseudouniversitățile vor fi menținute artificial în viață și nu vor fi obligate la restructurare, iar universitățile mari vor fi lăsate să se descurce ca și pînă acum, în contra curentului. Pe termen lung, dacă tendința actuală nu se inversează, universitățile serioase vor scădea și ele, nu vor putea rezista. Cînd se va întîmpla, dacă se va întîmpla, va fi greu să mai vorbim de­spre „învățămîntul superior românesc“. Vom avea, ce-i drept, mai mulți studenți decît acum (visul nostru de aur), dar universitățile vor ajunge un fel de școli profesionale mai săltate, în care tinerii vor învăța o meserie de rutină (cei dotați pentru specializare și cercetare vor fi părăsit țara imediat după liceu). Smerdeakov își cam ucide tatăl.

Minciună și confuzie – asta va obține Ministerul cu clasificarea pe care o moșește. Minciună și  confuzie mereu mai mari. Ăsta pare să-i fie scopul.