Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
BIFURCAŢII. Despre cîteva prostii deloc inofensive
- 12-05-2011
- Nr. 574
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 4 Comentarii
Într-un articol recent dinAdevărul, Florin Iaru reia o „observaţie cinică“ – încadrarea îi aparţine – a unui prieten al său, trăitor în Franţa, despre felul cum nu se împlinesc destinele unora dintre tinerii noştri cei mai străluciţi. În loc să rezum, prefer să citez din articolul lui Iaru: „dintre zecile de olimpici români, dintre miile de absolvenţi străluciţi, dintre talentele promiţătoare pe care le dă România anual, foarte puţini – dacă nu cumva nimeni – devin personalităţi de prim rang internaţional. Nu vorbesc aici despre generaţia interbelică, cea care a cucerit Vestul, vorbesc despre românii care au «invadat» lumea în ultimii cincizeci de ani, o lungă perioadă. Cei mai mulţi despre care aflăm lucruri pozitive sînt nişte onorabili oameni de mijloc […], cercetători de rangul doi, profesori de rangul doi, artişti de rangul doi, meseriaşi de rangul doi. Ceea ce nu li s-a putut nega niciodată a fost talentul, ingeniozitatea, înzestrarea genetică. Ceea ce li se neagă, însă, fără excepţie, e strălucirea care preschimbă un om obişnuit într-unul excepţional. Dacă i-am fi cunoscut în copilărie şi adolescenţă, am fi putut jura că vor cuceri lumea sau vor descoperi secretul nemuririi. Văzîndu-i după ani şi ani, nu se poate să nu […]
Domnule Iaru – eu va citesc cu placere de multe ori, dar aici trebuie sa fiu de acord cu colegul Ornea (si nu mi se-ntampla asta de multe ori 🙂
La cine va referiti dumneavoastra cand spuneti ca generatia interbelica a cucerit Occidentul? Nu pot sa spun ca personalitatile pe care le consideram noi de rangul I au fost considerate astfel de altii. Exceptia este Brancusi si poate, cu indulgenta, Ionescu. Eliade era un stimat profesor intr-o disciplina esoterica 🙂 la University of Chicago, iar Cioran era un marginal. Ideile noastre din tinerete despre maretia interbelicilor sunt din ce in ce mai sifonate de realitate. In stiinta acleor timpuri oamenii care meritau faima s-au intors si s-au ingropat acasa.
Emigratia romaneasca care este semnificativa ca numar s-a intamplat doar de 20 de ani – la fel si libertatea („cu portia” insa) de acasa. Un timp foarte scurt comparativ cu emigratia masiva maghiara in anii 50, din Cehia dupa 1968, sau din Polonia – continuu. Nu cred ca e timp destul pentru Nobel daca la asta va referiti.
Si totusi sunt personalitati in mai toate domeniile care conteaza la varful piramidei – nu va luati dupa criticii literari care vad doar scriitori – lumea este mai interesata acum de bine de rau si de alte categorii de intelectuali (horribile dictu). Dupa ce tanjti dumneavoastra?
Iata noua scoala de film romaneasca – nu este ea la varf? Si construita in ciuda piedicilor puse de dinozauri.
Nu conteaza Harvardul actual in comparatie cu Chicago-ul lui Eliade?
Sincer nu inteleg care este problema – si stiu bine de ce nu inteleg – nu ati fost clar in articolul publicat. Poate reveniti.
Domnule Iaru, pen’ ca io *nu va cunosc* (shi, e chiar *drept*, nici nu v-am cetit, *niciodata*, va rog sa ma scuzatzi p-acilea, da’ am p[e multzi *altzii* de cetit, pana cand chiar mor, de dinaintea dumneavoastra):
pumnalu’ asta, infipt pa la spate, „subtil” (unuia pe care nici Dvs. nu-l cunoashtetzi), mie-mi „da” cam prost.
Adicatelea, ca , in sens *foarte precis*, i chiar sensu’ comentariului Dvs., „pre-opinentu’ e cam prost & cam ne-cetit”. V-o spun p-a dreapta, a *doua* oara: nu v-am cetit pa Dvs., da’, ma scuzatzi, io chiar *cred* c-am cetit pe cine chiar *trebuia*…Vedetzi? Ceea ce sameni, aia kiar kuledzi. Ca tre’ sa *va intre tuturora-n kap, odata*: c-oleaca de umilintza, nu strica…
Shi, ca sa fac paranteza da rigoare (ca un Nea ce ma aflu):
incercarea Dvs. de-a „repara” un articol scris *prost* (au, care poate induce *confuzii*), o incercare care cade cam in gol, *nu va face cinste*.
Mai bine e de-a „baga” (cum o fac *io* , cand greshesc, din varii motive) o cenusha pa cap.
Ca *asta*, doar *asta* va „baga” pantre ‘telectuali.
Ca, pentru mine (ca sunt , desigur, un „Nea”, cu-n picer pan’ groapa), *caracteru’ chiar conteaza*…
Shi, desigur, pan’ definitziunea caracterului ar intra, n-asha,
*shi umilintza, bre!*
C-ai facut (mai mult decat probabil , mai mult decat posibil) o gresheala? Ei bine, asumatzi-o, bre!
No numa’ fain, io atata am avut da scris,
alivoar,
Nea Marin
Stimate domnule profesor, mă miră că aţi citat numai pînă la un nivel şi nu aţi mers mai departe. Mă miră şi mă întristează. Pentru că întrebarea era pusă „cu schepsis”, tocmai pentru a ieşi din paradigma „fatalităţii”, culmea, pe care şi eu o neg. Iar în ceea ce priveşte infamantul rang II, el nu are nimic infamant. E absolut onorabil. Perfect adaptat nevoilor unui om normal, decent, civilizat. Într-adevăr, ce să vrei mai mult decît să fii profesor la Harvard? Ce să vrei mai mult decît să fii un chimist înre-o mare companie? Vă supără expresia „rangul II”? Era plină România inrterbelică de oameni onorabili – de rangul II -, practicieni desăvîrşiţi, profesori dedicaţi. Pe lîngă ei, au irupt în spaţiul public cîteva personalităţi accentuate (căci despre ele e vorba). Eu despre asta vorbesc în articol şi numai aşa ajung la „motorvaţă”. Articolul meu, dacă aţi fi citit un pic mai relaxat, lăsa frîu liber cititorului să caute şi să dea răspunsuri. Tocmai pentru că găsesc o vină majoră sistemului social/ economic/ educaţional românesc.
Mărturisesc, încă o dată, că v-am citit articolul de răspuns cu multă tristeţe. Mă aştept la lipsă de subtilitate la forumiştii care nu prea au deschis o carte şi care au păreri consolidate înainte de a le avea, de fapt. E împovărător să constaţi că, scriind în clar, dar şi cu niţică viclenie despre un subiect sensibil, oameni onorabili închid ochii, răsuflă adînc şi se consideră atinşi în onoarea lor de profesionişti.
Salut, Liviu,
noi doi suntem p-aproape-n spirit; te cetesc, mai totdeauna cu placere. De data asta insa, tre’ sa te chiar felicit: ai scris kiar kum trebe…
De ce? Pai, pen’ ca e *prea multzi* inshi nefericitzi (practicantzi de shtiintza, de arta ) pe „coverta”. Shi, desigur, scriu ca pa la Ploieshti, da pa unde-i „Veta” mea – da’ numa’ & numa’ pentru a va mai descretzi oleaca fruncea (ingandurata, muuult prea ingandurata).
Ma baietzi/fetitze de cetitzi p-acilea: precum se *prea bine shtie*: rezultatu’ conteaza, desigur, fara de discutzie p-acilea.
Dar, mai muuult conteaza *drumu’*, tinderea, „shchiopatarea” aia catra *tzel*, ca *aia* te „face” OM, ca *aia* itzi chiar *justifica veatza*.
Hm… Chiar *atat de orbi sa fie unii, altzii?* Incat sa *nu vaza* ? Sa nu vaza, adicatelea, precum ca important e *sa ai un vis*, sa „vanezi o stea”, indiferent de ce , pan’ la urma chiar „iese”?
Shtiu, o shtiu prea bine: ori de kate ori io skriu kiar asha (shi-o fac ‘tentzionat, pentru ka lumea sa *nu poata ceti rapid*, pentru ca lumea sa „adaste”.), am *kateva* mesaje-n kiar kontra…
Da’ nu-i bai: ca ceea ce scriu e chiar *valabil* (daca vretzi a va chiar pastra sanatatea mentala).
Numa’ fain,
Nea Marin