BIFURCAŢII. Două viziuni asupra lui Caragiale

Anul trecut s-a tot montat Caragiale – și nu neapărat cu folos. Cele mai multe montări nici nu trebuie  men­ționate. Despre stupizenia actualizărilor de tipul „Mă cunoaște conul Zaharia de la 22 decembrie“, despre orgia de laptopuri și telefoane celulare nu trebuie pomenit. Puțini sînt cei care îl revizitează pe Caragiale avînd ceva de spus. E cazul lui Alexandru Dabija și Silviu Purcărete, cu două spectacole la Teatrul Național din București. Felul cum îl vede acum Dabija pe Cara­giale e apropiat cumva de grila lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală. Este un Caragiale citit cu ochii, cu obsesiile și cu principiile morale de azi. Iese un Caragiale rău, crîncen, care nu-și iubește personajele. Cred că primul spectacol de acest fel – și cel mai reușit, după mine – a fost O noapte furtunoasă, la Teatrul Național din Iași. I-a urmat O scrisoare pierdută la Teatrul de Comedie din București (le-am comentat pe amîndouă, în Observator cultural, respectiv în Scena.ro). În ambele, personajele sînt grotești, se mișcă într-un univers sordid din care nu există nici o scăpare. Tonul e grav, sentința – fără apel. Acum, la TNB, Dabija a dramatizat Două loturi. Viziunea pare polemică față de tot ce s-a făcut […]