BIFURCAŢII. După cincisprezece ani

„Tu n-apuci patruzeci, măi, Cristi“ – îi spuneam cînd îl vedeam cum dă pe gît cănile cu ness şi aprinde ţigările una de la alta. Numai aşa rezista. N-aveam nici unul mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Serios şi plicticos am fost de mic. Dar uite că mi-a ieşit, nu mi-ar mai fi ieşit. Cristi Popescu a murit pe 21 februarie 1995, la treizeci şi şase de ani neîmpliniţi, fără să spună de ce. Pe certificatul de deces, scria „insuficienţă respiratorie“ – lămuritor. Mama lui zicea că l-a găsit, dimineaţă, lîngă pat, căzut, dar parcă rugîndu-se. O fi. Oricum, dacă-i stăteai prin preajmă, n-aveai cum să nu vezi că trage din răsputeri să grăbească sfîrşitul. Îi venea greu să trăiască. Şi cum să-i fi fost uşor, cu boala lui? Cînd era bine, trăia din plin, chiar frenetic, uneori, dar parcă tot chinuit era. Ochii lui albaştri, mari, uşor exoftalmici, nu scăpau de tristeţe nici cînd rîdea în hohote.   Ce bucuros era Cristi după ’90, parcă înflorise. Tot ce se-ntîmpla îl amuza grozav. Dăduse şi de-un pic de cheag, avea slujbă, la un moment dat avea şi bani de băutură, de cafea, îşi luase şi ceva haine, mai […]