BIFURCAŢII. Emoţie directă

Ce ciudat se leagă, uneori, lucrurile! Tocmai pe cînd Dilema veche pregătea un număr despre binomul emoţie-raţiune, s-a întîmplat să văd, în Festivalul Naţional de Teatru, spectacolul lui Andrei Şerban, Troienele, făcut la Opera din Iaşi. Să-l văd şi să-l revăd, pentru că e vorba despre un fel de remake al unuia dintre episoadele Trilogiei antice montate în 1990, la Naţionalul bucureştean. Dar nu o cronică a spectacolului vreau să scriu, ci să pun în discuţie supoziţiile care stau la baza construcţiei lui. Premisa unui astfel de spectacol, în care actorii vorbesc într-o limbă necunoscută de majoritatea spectatorilor (aici, în greacă, sau în ceva asemănător limbii greceşti), este că imaginea, muzica, mişcarea, scenografia – adică exact ceea ce e, îndeobşte, considerat un adjuvant al textului – pot înlocui cu succes textul şi pot produce nu doar emoţie, ci pot comunica mai mult, şi anume idei. Prin emoţie directă, adică, s-ar putea ajunge şi la anumite straturi raţionale. Mi-aduc perfect aminte că nu eram deloc convins de teoria asta şi că Trilogia antică nu mi-a schimbat părerea, oricît de entuziasmată era toată lumea pe care-o cunoşteam, începînd cu actorii înşişi care vorbeau despre o adevărată experienţă iniţiatică. În primul rînd, mi […]