BIFURCAŢII. Exerciţii nereuşite de admiraţie

De Cartea şoaptelor, romanul mult lăudat al lui Vosganian, m-am apucat după ce am citit o mulţime de cronici ditirambice. Aşa am fost învăţat, să am încredere în cronici. De două ori am încercat să-l pornesc fără succes – nu reuşeam să trec de pagina douăzeci. Şi-atunci mi-am zis că trebuie să fiu defect, că, dacă toţi oamenii ăştia în care eu am încredere zic că e un roman minunat, aşa o fi, ia să mai încerc. Şi l-am luat cu mine în Germania, unde am stat două săptămîni la munte – soare, verdeaţă, linişte –, am făcut matematică şi seara am citit. Unde mai pui şi că, din pricina prea zburdalnicului vulcan, am mers cu trenul, aşa că am citit şi de la Bucureşti la Nürnberg, culcat şi în picioare, cum s-a nimerit, dar cu nesaţ. Şi tot n-am putut să trec de jumătate. N-am putut pentru că, citind, nu înţelegeam de ce-o fac. Cartea nu mă prindea nicicum, darămite să mă vrăjească (cum mă aşteptam, după citirea cronicilor). Şi mă-ntrebam aşa, ca nepriceputul, ce-mi dă cartea asta. Informaţie despre istoria locală şi mondială a armenilor? O fi, dar prefer nişte cărţi de istorie. Construcţie interesantă, compoziţie inedită? Deloc: […]