Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
BIFURCAŢII. Gîrneață
- 07-06-2012
- Nr. 627
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 12 Comentarii
Ce minune de oraș e Roma! Acum, la început de iunie, cînd, pe fiecare stradă, parfumul de caprifoi se combină amețitor cu acela de tei și soarele încă nu e năucitor – nici nu-ți mai vine să intri-n casă. Umbli hai-hui pe străzile nu atît de aglomerate ca în plină vară, mai ales dacă eviți cu grijă centrul turistic. Din cauza crizei și a altor nenorociri care bîntuie lumea, parcă s-au mai rărit cohortele de turiști, parcă mai poți să-ți tragi sufletul chiar și prin piețele din centru, ocupate, acum, mai mult de romani get-beget. Oameni care știu bine că, indiferent cîte grade sînt afară, n-a venit vara și nu e nici un motiv să renunțe, seara, la geaca matlasată. În ciuda crizei, romanii umplu nonșalant barurile și enotecile, își iau aperitivul, apoi se mută la restaurant pentru cină, mănîncă așezat, bine și bun, cu șart, beau pe măsură și sporovăie insațiabil, cu o poftă a comunicării gratuite pe care nimic n-o poate ostoi, și, mirare!, nu par defel stresați – iar dacă sînt, că probleme au și ei, nenumărate, atunci ori parează perfect, ori sînt ușor iresponsabili. Se vorbește în orașul și în țara asta, ceva de speriat – […]
In tara lui Girneata, candidatul independent, sustinut cu surle si trambite de categoria A, a adunat un numar de voturi sensibil egal cu cel al semnaturilor pentru sustinerea candidaturii. Se pare „ca categoria B” este total neinteresata de categoria A. Nu trebuie insa sa fim tristi. Exista solutii. La soare, la Roma. Ce te faci insa daca o porneste si Girneata, precum badea Cartan, spre Roma?
Profesor emerit nu pot romanii sa il declare, este prea tinar pentru asta. Emeriti devin vesticii dupa ce se duc la pensie, la exact 65 ani.
Lucrarile pe care le-am mentionat in alte mesaje, pentru al „apara” pe Liviu Ornea nu au meritul de a fi ISI, ci, cel putin, acela de a fi publicate in reviste ce sunt cunoscute ca publica articole foarte bune si care au o foarte lunga traditie.
Batrane, trecui & io chiar acu’ doua zile (transit) pan’ chiar Roma, am putut bea *dupa un an chiar * d’abstinentza, o tarie, doua, trei, c-am avut d-ashteptat numa’ v-o shepte ore.
Io itzi scriu, akuma, da *chiar acasa*, yabadabadooo! C-am putut & io *bea o bere*, far’ ca cineva sa ma bage la *pushcarie*.
Cu tate astea, itzi/v-o scriu, v-o spui: vin vremuri grele, pe care, desigur, ai de se saruta pan’ tren (sa le chiar fie de bine!), de care copchii ashtia, pana la urma, *ai noshti*, chiar *nu au habar*…
Da-i *bine*: e *bine* ca o au, inca, acea impresie ca *veatza-i ushoara*. Ca, uite, pan’ Romania *nu o au multzi*…Ca de-abea de doua zile mi-s p-acilea & sunt (par a fi-n orice caz) „receptacolu’ ” tuturor durerilor – mde, unele mai mici, mai ne-serioase, unele mai mari – localnicilor, cu toate ca *nu le sunt* un cantidat „ales”…
Am aterizat (la propriu) in RO in chiar ziua alegerilor. Din *pacate*, s-a dovedit ca cinismul /pragmatismul meu a „cashtigat”, in pofida unui baiet (pe care io nu il cunosc), al lui Nicushor Dan. Care-a luat *chiar atatea* (parerea-i doar a mea) voturi catzi inshi („dushi cu pluta”, adicatelea „naivi”,. acilea tre’ sa intzelegetzi chiar bine, ca „naiv’ *nu* are conotatzie peiorativa) sunt.
Sa o shtitzi *bine*, insa: ca io ma *bucur* nespus c-au fost 3-4 la suta care l-au votat. Ca, mai *exista sperantza*!
M-antrebat cineva ce cred io , cum ashi „salva” io Romania & i-am replicat scurt, *foarte scurt*: ca trebuie *inceput* cu JUSTITZIA*.
Ca *prea* a „spalat”, prea a „albit” , prea *repede*, noul govern al acestui *maimutzoi* de P.M. (ma refer la Ponta, a carui asemanare cu Titulescu e *doar* fizica – nu, nu m-ashi fi coborat la asemenea nemernicii , fiind io un *chiar nasol*, adica, unu’ cu nasu’ *mare*, asta pen’ ca s-o *bine shtitzi* & pen’ *nu avea probleme*) pe un *condamnat* – desigur, va fi din nou pa „cai mari”, ma refer acilea la *porcu’* milionar (mde, bani pe care nu-i putea „face” din salar), pre numele lui, A. Nastase.
Mda, daca *nu* o shtitzi, e chiar *ala* care construia *mii* da sali da sport *la sate*, c-acolo le trebuiau, ele, amaratzilor da cosashi…
Ei bine, mintea omului *e scurta*, pi *asta* se *bazeaza* baietzii veseli, c-am ajuns la o discutzie cu un baiet dashtept din Deva, care-mi spunea: da’ chiar: di *ce sa nu-i shterjem* pi hotzii ashtia?
I-am raspuns cam asha: „Da’ bine, bre, tu ce vrei , sa „re-shapezi” hotzi dupa hotzi?” Cand *shtii bine* ca shi-au dat mana, ca sa se „ierte”, unii, pa ailaltzi, dupe chiar 4 ani?
Ma scuzi, batrane – care te-nsoreshti pan’ Italia aia faina:
uite, eu de cum pusei piceru’ pan’ tzarishoara mea draga, ei bine, dadui de chestiuni mai „arzatoare”, mai la „ordinea zilei”, chestiuni care *pe mine* ma chiar „manca”, nespus.
Ca, desigur – shi acilea ar fi o oarecare chiar *problema* – ti potz’ chiar intreba: cat o fi oare da *prost* acest bobor incat a putea *continua* sa aleaga tat *hotz’*?
Dupe parerea mea, da nea marin, io chiar cred ca-i o-ntrebare *pertinenta*. Da’ stai linishtit: ca Ioropa-i
condusa de tat de din ashtia, asha ca *de ce sa ni mai miram*?
No bine, io, badea, mi-am *scris* ofu’. Sa vie ai mai dishteptzi , ca sa mi-l ogoaie…
Vara placuta, tuturor, ca io m-am *chiar dus* & putetz rasufla *linishtitz’*, zau,
Nea Marin
Eu sunt sigur ca daca Ornea arata in piata publica, la Roma, lista sa plina de lucrari isi, romanii il vor sechestra, il vor declara cu forta profesor emerit si eventual il vor numi ministrul invatamantului italian. Si toate acestea in ciuda lui Girneata.
o trecere stilistica cu tinta populara (cum le placea tovarasilor, tot la mamaliga de-a noastra cu usturoi ajugem; ce caput mundi domnule? ce Octavian Augustus, Girneata al nostru imi vine in minte cind ma aflu la Roma cu matematica mea) dar de un mare penibil in fond si care trezeste o anumita reactie a stomacului. Si ce spune de fapt acest articol? Este acesta un pretext pentru a spune altceva despre ministerul invatamintului decit articolul trecut? Este acesta un pretext de a sustine contrariul articolului trecut?
o mica „coda” la fraza penultima (sper sa-mi amintesc bine): «si nu de ieri, de azi».
…ca incepusem sa scriu numai elogii adresate textului dvs.; paralela cu Girneata mi s-a parut geniala…! m-a inmarmurit prin simplitatea si extraordinara esentializare a alegoriei – Girneata devine, iata, fara nici o gluma, un „nod” tematic cutremurator de semnificativ.
Ulterior, cum ati putut vedea, am sters tot ce era elogiu si referire la stupefianta analogie, pt ca prea era/ este tragi-comica proiectia noastra imaginara ca Lectori -alpinisti… !
Va asigur insa ca va citesc in sinea mea mult mai fidel decat reiese din comentariul autocenzurat.
Textul mi se pare una din cele mai imprevizibile Bifurcatii posibile!
Vă mulțumesc pentru comentariu și, mai ales, pentru felul cum știți să (mă) citiți. Sînt, totuși, puțin surprins să văd că din textul meu se poate deduce angoasa față de dogmă și ierarhie: vă asigur că, vorba lui Caragiale, alta e-n sufletul meu.
Pai cred ca sunt ceva posturi disponibile pentru niste romani geniali si la Roma. Asa ca de ce ne vaitam ca ne asteapta Girneata „acasa”?
Ceea ce frapează citind aceste reverberatii ale Orasului Etern in sufletul conationalilor nostri este absentza raportării la cele două amprente istorice pe care unii le-au numit grandioase, si care se intrepatrund in zidurile si in atmosfera ei (Roma imperială si Roma papală), ceea ce conduce in mod natural la accentul pus pe general-umanul tipurilor intalnite pe străzi – si bineinteles pe „modul pulsional, primar, frust de acceptare a cerintelor vietii”, din care „turpitudinea” nu trebuie si nu poate sa lipseasca. (Cum spunea un mare meloman si om de cultura: „Imi place Mahler, cu vulgaritătile lui cu tot!”)
Cu alte cuvinte, să vizităm Roma si să ne simtim ca acasă!
(Pentru alte raportări posibile la acelasi loc incarcat de memorie, e suficient să ne amintim de cea a psihologului Jung, care mărturisea că atractia pe care o resimtea fatză
de el era atat de „mistică” si de totală, incat, nesimtindu-se suficient de pregătit pentru a-l vizita, a tot amanat momentul intalnirii propriu zise, pană cand ea a ajuns să nici nu se mai realizeze fizic niciodată.)
Ceea ce impresioneaza la orasul Roma (unde am fost abia in 2007! si mi-a schimbat intreaga perceptie) este acel dublu plan al existentei cotidiene, articulate, pe de-o parte , in spiritual, in zonele cele mai inalte (firesc); pe de alta parte, foarte jos, in pulsionar, in hecatombele spiritului. Roma iti ofera la tot pasul legatura asta dintre foarte inalt si foarte jos. La orizont, semnele trecutului, covarsitoare, dar istoria pare coborata in prezentul palpabil, dand la tot pasul un inteles contingent marilor \”opere\”.
Ingineria desavarsita a tuturor lucrurilor de care esti inconjurat, de la piatra de caldaram si de la forma unui robinet, pana la arhitectura, la echilibrul savant si robust al turlelor si cupolelor. Dincolo de toate, la omul de pe strada frapeaza adancul lui omenesc: curelarul, fotograful, IT-istul, cofetarul… – la toti cunoasterea celor omenesti se ridica la mari culmi, prin felul spontan si robust in care identifica ei gusturi si placeri in orice vizitator sau trecator. Romanii au un mod nemilos de a intelege viata, pulsional, primar, un mod frust de acceptare a cerintelor vietii, aparent lipsit de orice metafizica. Inteleg viata cu tot cu partea ei de turpitudine, pe care nu pot ocoli, o iau in piept, cu detasare si umor.
Ce m-a frapat in acest articol: evocarea a doua Weltanschauung-uri opuse :
– Roma sau \”cetatea\”: modelul civilizatiei robuste care trece detasat peste micimile inerente ale vietii, si le domina;
– insul marunt, apasat de angoasa lui iscata de mica teroare birocrata: modelul umanitatii fragile, terorizate de dogma si de ierarhie.
Unde ne aflam azi ? La o rascruce: intre insul liber, om al „cetatii”, si sufletul speriat inca al celui strivit in jocul de putere.
Sa incerce domnul Funeriu si in Italia!