Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
BIFURCAȚII. Modernitatea ca țintă
- 12-04-2012
- Nr. 620
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 9 Comentarii
Într-un articol recent din Social Science Information, I. Schifirneț vorbește despre o modernitate tendențială (tendential modernity, în original) care ar caracteriza România și alte societăți aflate în faze asemănătoare de dezvoltare. E vorba, foarte pe scurt, despre o continuă tînjire către modernitate, din varii motive nicicînd satisfăcută. Oricît importăm forme și instituții occidentale, mecanisme, la ei, verificate – nu reușim să ducem nimic la capăt, tot ce dincolo funcționează ceas, la noi eșuează lamentabil. Aceleași cuvinte (democrație, descentralizare, competiție, evaluare etc.) ascund realități mult diferite. O tot perfecționăm de la 1848 încoace, opintindu-ne din greu, reluînd periodic încercările, schimbînd, poate, modelele – dar cu același, mai mult decît îndoielnic, succes. Modernitatea e, pentru noi, o țintă himerică înspre care tindem asimptotic, ceea ce, orice elev de liceu știe, vrea să spună că ținta nu va fi atinsă. Are, probabil, dreptate dl Schifirneț. Exemple care să-i susțină teza sînt la îndemîna oricui și la toate nivelurile. Începînd de la cele vulgare pînă la cele mai sofisticate. Să ne aducem aminte că, abia după 1990, au început toaletele publice și cele din restaurante să arate onorabil? Nici azi nu sînt civilizate în toate clădirile universităților, lipsesc hîrtia igienică și săpunul. […]
ai dreptate. Ca, suntem, cum zice o veche zicala, „subt vremi”, n-asha?
Ei bine, *nu suntem doar noi* (romanii, adica). E un *semn* -da, da, da-n mine p-acilea, ca sunt pesimist, pe asta am scris-o & lui Liviu odata: e-un semn d-apus de civilizatzie.
Ca, ne-nvatza (desigur), *biologia*: c-atunci cand nu se mai
inmultzesc indivizii *decat pantre ei*, chiar *scade* chiar *vitalitatea*.
Ai *mare* dreptate: c-atunci cand *toata lumea* adopta un singur sistem, o singura paradigma (nu, nu conteaza ce e, consumerismu’, etc. etc.), ii *scade* vitalitatea…
Numa’ fain,
Nea Marin
… (sau a oricarui alt tzap ispasitor individual) este cu totul insuficienta pentru a aprecia adevaratele dimensiuni ale unei probleme cu ramificatii mergand atat de departe in subteranele inconstientului colectiv de „tranzitie”.
De aceea inclin sa cred ca nimeni, nici macar cei care au procedat precum Nea Marin in ultimii ani, nu se poate considera absolut „curat”, adica imun fatza de urmarile acestei fantastice prabusiri in neant, pregatite de intreaga evolutie psiho-sociala a deceniilor „internationaliste”, urmate de cele „national-comuniste” si de impactul final al revenirii la o normalitate schiloada, sub egida „globalizarii” si a reinnodarii traditiilor nemuritoare ale cinismului autohton.
batrane, ca io am „dat” pan’ ashtia di care chiar scriem de numa’ vreo 10 ani.
Da’, ce folos? Ca-ntreband io pan’ anu’ 2003 pe-o absolventa de *philosophie*: „Care crezi tu ca-i cel mai mare philosoph roman?”, mi-a raspuns, scurt & aproape instantaneu: „Patapievici”.
Oh, Tempora (ca s-o dau & io , Mihnea, pa pasareasca ta latina)…
Numa’ fain,
Nea Marin
Personal nu m-am gandit sa ne mandrim cu „cea mai buna poezie din lume”, sau cu alte motive asemanatoare de autosatisfactie: intai fiindca s-ar putea ca strainii sa aiba alte criterii de apreciere, si apoi – ca nu cumva sa ne intoarcem
iarasi la „populatia Chinei si cultura Frantei”.
Mult mai important decat un astfel de tratament improvizat al complexelor noastre strabune mi se pare deconspirarea tacticii incalificabile a diversilor ucenici si avocati ai diavolului, care sub pretextul delimitarii de derivele national-comuniste au reusit sa-si castige un incredibil statut si un incredibil prestigiu promovand lichidarea intregii mosteniri sufletesti a adevaratei modernitati romanesti, si o „atitudine civica” bazata pe un individualism feroce, incompatibil cu supravietuirea oricarei forme de societate alta decat asanumita „populatie”. (Adica masa ignara si fara niciun alt orizont diferit de cel al vietii de turma.)
sunt cu Mihnea p-acilea, de data asta: ca *prea* a devenit
o „moda” de-a te plange, de-a da vina pe „moshtenirea”, pe
„a la legere”, pe „Bizantz”, pe rushi, pe turci, greci, pe „clasa conducatoare” etc. etc., de-tzi vine chiar greatza.
Da-i drept: ca, ce-i drept, se vede cu ochiu liber, far’ de microscop Zeiss: s-au facut *cariere* , sa le zicem, „zemoase” mergand pe calea *asta* & *nu* pe ailalta.
Care-i calea *ailalta*? Hm… Fara de-a exagera, a i se *spune* acestui popor fain ca are cu ce se mandri.
Desigur, sunt alte popoare mai „dihai”. Dar, trebuie *spus*:
ca pomul roman *are mere*. Shi trebuie sa *ne mandrim cu asta*.
Poesia romaneasca e probabil *cea mai buna din lume*.
Cu Matematica romaneasca nu ne putem nicidecum rushina.
Ne mandrim cu un mare sculptor. Ne mandrim cu buni romancieri.
Avem cu ce ne mandri. Ca scuipa lumea pe strada, ca da mita? A le tot repeta, n-ajuta. Chiar defel.
Tot cetesc p-acilea & *nu vaz solutzii*. Hai sa punem, dragilor, d-un *altfel* de dialog: mai constructiv, cu propuneri de solutzii – ca, ele chiar *sunt pe la indemana*.
Cu drag, tuturor,
Nea Marin
Scuze pentru neatentie.
Ca de obicei, întrebările d-lui Ornea reuşesc să prindă din zbor anumite laitmotive ale mentalităţii noastre cea de toate zilele, iar răspunsurile să se preteze la tot atâtea obiecţii de principiu.
De exemplu mă tem că bilanţul trasat procesului de modernizare a societăţii noastre este unul mult prea pesimist în sine, şi în tot cazul, total nedrept faţă de realizările “părinţilor fondatori” – respectiv ale oamenilor de la 1848, 1859, 1866 şamd, cu profundele lor reforme administrative, constituţionale şi agrare, cu avântul greu de supraestimat al culturii şi vieţii academice somnolente până la jumătatea secolului XIX; fără a mai vorbi de eroismul şi sacrificiile care au făcut posibilă Unirea de la 1918 (cea care a devenit acum oarecum demodat să fie numită “cea Mare”).
Iar această propensiune spre negativitate şi viziune a unor veşnice “opinteli”, urmate de rezultate “mai mult decât îndoielnice” mi se pare ea însăşi o boală, sau dacă preferaţi un simplu clişeu al publicisticii noastre de după 1990, dar unul pe cât de plictisitor prin repetare, pe atât de nociv prin consecinţele lui indirecte. Da, ştiu teoria “iubirii ultragiate”, a “indignării” şi a pesimismului cioranian ca formă de digerare a dezamăgirilor şi a speranţelor de dezamăgite. Doar că după părerea mea au greşit cei care au preluat în mod total necritic aceste precipitate ale ale catastrofismului şi nihilismului cioranian târziu, reprezentând ele însele doar cealaltă faţă a megalomaniei anilor ’30, din perioada în care gânditorul culmilor disperării visa la o Românie “cu populaţia Chinei şi cultura Franţei”!
Personal cred că cei care-şi clamează cu orice ocazie dezamăgirea faţă de rateurile sau eşecurile parţiale ale faimoasei modernizări sunt de fapt victimele propriului egoism, al propriei lipse de orizont istoric… şi al unei cumplite uscăciuni sufleteşti, care-i face structural incapabili să înţeleagă ceva din lecţia fondatorilor României moderne. De aici şi înclina]ia pentru derizoriu, indiferenţa faţă de orice chemare a patriotismului “demodat” (dar atât de prezent în mult lăudata societate americană, al cărui exemplu este mereu invocat sub toate aspectele, mai puţin acesta din urmă)! Şi în sfârşit, tot de aici, superbul argument al toaletelor, inventat dacă nu mă înşel de directorul fondator al “Dilemei”, şi destinat unei atât de frumoase cariere de chintesenţă a tuturor frustrărilor şi complexelor noastre “patriotice” de inferioritate…
Cer iertare pentru eroare și mulțumesc pentru corectură. Ce tonic să avem cititori atenți!
Pentru conformitate, autorul citat se numeste Constantin Schifirnet, nu I. Schifirnet 🙂