Bifurcaţii. Moscova, după doi ani (I)

Nu mai fusesem la Moscova de doi ani. Am o avut o senzație ciudată de cum m-am dat jos din metrou, la Leninski prospekt. Cunoșteam bine zona, clădirile erau aceleași, Piața Gagarin, cu monument cu tot, la locul ei, magazinele din jur, la fel. Ceva totuși era schimbat, și nu doar clădirea stației, renovată și foarte curată, cu distribuitoare noi de băuturi (nealcoolice) între care, ultima sosită, cafea caldă, aceleași cutii care se găsesc în Japonia. Și polițiștii (pe spatele cărora scrie, alb pe negru, „OXPAHA“) erau la locul lor, și încă cum. Abia cînd, după ce mă instalasem în cameră și, mînat de foame, am vrut să cobor să-mi iau ceva de la un chioșc de peste drum am priceput: dispăruseră chioșcurile. Toate. Nu doar chioșcurile, demolaseră și magazinele și restaurantele mici din jurul stației de metrou, unele, mi-aduceam bine aminte, adăpostite chiar în clădiri din beton. Zona era curată ca‑n palmă. Un deșert; mă rog, nu chiar, e și mult spațiu verde. La fel în tot orașul, ceva dughene mai scăpaseră doar prin locuri depărtate, la capete de linii de metrou. Oricum terifiante, mai ales noaptea, cartierele acestea periferice întinse, de blocuri uriașe, erau acum aproape pustii, peisaje rupte din filme de anticipație de demult. Iar giganticele bulevarde moscovite, cu trotuarele lor late și curate aduceau mult cu imaginile Capitalei nord-coreene. Am aflat că „acțiunea“ avusese loc pe neanunțate, rapid – cam ca intervenția în forță a lui Băsescu pe vremuri, dar mult mai radicală. De pe o zi pe alta, oamenii își pierduseră slujba sau mica afacere – unii, posibilitatea de a cumpăra ieftin cîte ceva – alții. E curat, ce-i drept, dar dai cu tunul și nu găsești o șaormerie, o plăcintărie, un cartof copt sau specialități ca dulciurile gruzine, trebuie să cauți în mall-uri sau în anumite restaurante – evident, cînd găsești, mai scump ca îna­inte. Totuși, cînd se întunecă, pe lîngă stațiile de metrou din cartiere apar vînzători ambulanți de căpșuni mari, necoapte și fără gust (100 de ruble caserola) sau cu tot felul de conserve și rude de salam – dar, una peste alta, vînzători ambulanți sînt mai puțini decît înainte, cînd îi întîlneam și în autobuze, uneori, sau în trenul expres dintre aeroport și oraș, oferind orice, de la ciorapi și dresuri, la brichete și leucoplast (o secvență memorabilă, lungă, dintr-un film al lui Chantal Ackermann, D’Est, face tocmai portretele unor vînzători ambulanți în Rusia anilor ’90).

Din pricina sancțiunilor internaționale, inflația a crescut, rubla a scăzut mult față de euro și dolar, dar salariile (în ruble) au înghețat. Ca situația să nu explodeze, prețurile la produsele de bază și chiar la altele sînt ținute artificial jos, așa că, dacă trăiești modest și nu te uiți la calitate (și majoritatea așa e silită să trăiască), viața de zi cu zi e chiar ieftină, mai ales pentru cei plătiți direct în valută străină sau pentru turiști. Iar dacă ești în căutare de telefoane și orice electronice de marcă (evident chinezești), atunci ești chiar în paradis.

S-a dat în folosință – în sfîrșit! – trenul urban de pe al doilea inel interior, nu complet legat încă de metrou, dar tot extrem de util și foarte modern (spre deosebire de metrou), curat, circulînd, ca și metroul, de altfel, la intervale mici și întotdeauna respectate. Nu-i vorbă, orașul arată bine, îngrijt, în multe locuri se construiește sau se renovează, cerșetori nu vezi (unde i-or fi ascunzînd, că săraci trebuie să existe?). Dar dă senzația de oraș sub asediu: în supermarketuri sînt paznici care-ți controlează rucsacul (e singura asemănare cu Tel Aviv), în stațiile de tren urban bagajul e scanat ca la aeroport. De polițiști dai peste tot, pe stradă și la intrarea în instituții, în Universitate, la metrou, în gări. Antipatici, deloc amabili, chiar agresivi, instinctiv ți-e teamă de ei, încerci să-i ocolești, sînt foarte departe de genul cumsecade din filmele americane, tipii ăia de treabă pe care i-ai ruga să-ți dea jos pisica din copac: nu s-a prins de ei nici un pic din spoiala occidentală. Nici măcar cei de la Universitate nu știu vreo limbă străină – un coleg american invitat să facă o expunere la un seminar n-a fost lăsat să intre în departament, deși era trecut pe listă, la poartă, și a prezentat, cuminte, pașaportul: neînduplecat, polițistul a spus că el nu cunoaște caracterele latine. Pe de altă parte, totul se face de mîntuială, și controlul de la tren, și cel din supermarket, și cel de la facultate (poți trece liniștit pe lîngă turnichet cînd polițistul e la fumat, de exemplu, sau chiar cînd e acolo, în ghereta lui, adîncit în integrame). Dar e o continuă încercare a nervilor care te macină treptat. Statul e opresiv – așa a fost în Rusia țaristă, așa în Rusia sovietică, la fel e și acum. În privința asta, nu s-a schimbat nimic.

„Rusia e un stat polițienesc“, îmi spun prietenii. În doi ani de zile, cenzura s-a înăsprit, conturile de internet blocate s-au înmulțit, libertățile civile sînt din ce în ce mai îngrădite, frica se întinde, lumea se adună mai rar și mai cu teamă la proteste, Stalin e reevaluat, reconsiderat și modelul său revine în forță. N-ai cum să te simți în siguranță în Rusia, știi că oricînd poți fi acuzat de ceva: sistemul de legi e atît de stufos, încît e aproape imposibil să nu calci cîteva, orice ai face (sau orice n-ai face).

Și iar nu mă pot opri să constat cît de previzibilă, plicticoasă și neinteresantă e România în comparație cu Rusia asta pe care, cum spunea Tiutcev demult, n-o măsori cu-arșinul, n-o-nțelegi cu mintea și-n care poți doar să crezi. Sigur, cîte-o încercare timidă de apropiere, de recuperare a decalajului există, iau și-ai noștri lecții, învață, de-ar fi numai descinderile ANAF la Rise Project și Hotnews – dar dacă nu i-au băgat imediat la pușcărie, tot degeaba, sîntem înapoiați rău. Zău dacă sufăr din pricina asta.