BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?

Prin ’39-’40,  pe cînd era cam singurul membru al Asociaţiei Tineretului Comunist din Satu Mare, povesteşte Imre Tóth, în cartea de convorbiri cu Péter Várdy (În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Editura Humanitas, 2014), sosise la ei un propagandist de la Cluj, evreu basarabean de fel, ca să le vorbească ţăranilor din zonă. I-a aranjat întîlnirea. Temele ştiute: exploatare, luptă de clasă, capital, pauperizare şi, prin contrast, viaţa bună a ţărănimii sovietice. Ţăranii, toţi maghiari, săraci, unii desculţi, l-au ascultat „cu evlavie, pentru că vorbea atît de ininteligibil, într-o maghiară atît de stricată, că sigur trebuie să fi fost un mare domn din Germania sau de undeva de departe“.  La sfîrşit, unul dintre ţărani observă stingherit: „Păi domnul are pantofi galbeni“.  Ghete maro obişnuite şi murdare de noroi purta propagandistul, dar ţăranii încălţau, cînd aveau, cizme sau pantofi negri. Era, aşadar, un „domn“ cel care venise să  le vorbească despre exploatare, identificîndu-şi soarta cu a lor. Scena asta mi-a adus în minte  discuţiile savante despre stînga din ultimele numere ale revistei noastre, dar şi multe alte articole de pe Voxpublica şi CriticAtac. Fără nici o urmă de maliţie, dacă aş intra în discuţia […]