Bifurcaţii. Noi?

În 1965, apărea My generation, hitul The Who („I hope I die before I get old“). L-am ascultat și fredonat zece ani mai tîrziu. Mult mai angajat politic, Pete Seeger ieșea, în 1971, cu Our generation („Has sandals like Vietnamese/ Our generation wears long hair… Our generation won’t remake this ravished world/ Our generation can only try“). La noi nu-l știa multă lume: noi îi iubeam pe americani cu tot ce făceau ei, inclusiv Războiul din Vietnam.

Erri De Luca, născut în 1950, fost membru activ de prin 1969 pînă în 1978 al Lotta Continua, mișcare de extremă stînga, scrie mereu despre generația lui, despre cei care au umplut străzile Italiei în tot deceniul al optulea al secolului trecut și au clădit – fără s-o știe atunci, cînd erau mai degrabă porniți pe distrugere – Italia de azi, în care destui dintre rebelii violenți de ieri sînt printre oamenii de vază ai sistemului. Erri De Luca scrie foarte frumos și pare să fi trăit în acord cu principiile pe care le profesează.

Cei de vîrsta mea s-au născut prea tîrziu și cred că n-au avut niciodată sentimentul apartenenței la o generație. Noi, epigonii. Ascultam muzica generației anterioare pe discuri vinil aduse pe ascuns din străinătate de părinții care ieșeau, sau înregistrată de la Europa Liberă, muzica hippy, rock, știam cîntecele lui Bob Dylan și Joan Baez – despre care, deși înțelegeam textele, nu pricepeam că e de stînga și că glorifică tot ceea ce noi detestam deja –, purtam și noi blugi și ne lăsam părul lung (atît cît se putea, cît ne îngăduia diriga), dar la atît se reducea revolta noastră. Ascultam Phoenix și Sfinx și protestam așa, pe tăcute, la adresa regimului, prin însuși faptul că ascultam ceea ce nu se dădea aproape deloc la televizor.

În anii ʼ60 și ʼ70, tinerii italieni, francezi și americani erau romantici și vorbeau despre o revoluție comunistă (spre binele lor, au rămas cu vorbele; ce dezastru ar fi fost dacă le ieșea revoluția, e evident că nu știau și nu știu nici acum ce urmau să facă). Se simțeau solidari, erau alături studenți și muncitori. În aceeași vreme, romantismul revoluționar (al ilegaliștilor comuniști, desigur) era, pentru noi, subiect de studiu la școală. Nu credeam în el, știam că tot ce ni se spunea la școală erau minciuni. Că lucrurile erau mai complicate am aflat mult mai tîrziu.

Știam că nu se putea face nimic. Știam că regimul comunist în care ne născuserăm avea să dăinuiască și că în comunism urma să murim. Nu ne puneam problema vreunei opoziții. Nu au existat coeziune, solidaritate. Noi știam că fiecare dintre noi putea fi cel care toarnă. Aveam bine înșurubată-n minte ideea că salvarea e – dacă e – strict individuală. Cine poate pleacă. Cine nu – încearcă să se aranjeze aici, cu relațiile și compromisurile de rigoare. Limitele compromisului și le stabilea fiecare. Nu cred că sînt mulți de vîrsta mea care să poată spune cu mîna pe inimă că n-au făcut compromisuri.

Poate a fost mai bine. Din generația mea – cohortă de vîrstă ar fi mai bine spus – mulți s-au realizat profesional aici și, mai ales, altundeva, după emigrare. Era mai bine să fi înfundat pușcăriile încercînd să schimbe regimul? Puteam oare face mai mult?

Printre cei din Lotta Continua sau din Brigatte Rosse, mai apoi din Nuove Brigatte Rosse (în anii ʼ90), mulți erau tineri intelectuali în formare sau deja formați. Adriano Sofri, care a primit o condamnare de 22 de ani, fiind găsit vinovat moral de uciderea comisarului Calabresi, în 1972, are o diplomă de istoria filozofiei la Scuola Normale Superiore din Pisa, una dintre cele mai prestigioase universități italiene.

Cum ajunge un tînăr idealist, tobă de carte, de multe ori, să predice crima sau chiar să ucidă? Unde e granița și cît de ușor e de trecut? Mă tem că, uneori, cei angrenați în asemenea mișcări extreme nu sînt foarte conștienți de ceea ce fac și încercarea noastră de a înțelege, mai tîrziu, rațional ce s-a întîmplat e sortită dintru început eșecului. Cam asta spune și un foarte frumos film din 1995, al lui Mimmo Calopresti, La seconda volta, în care un universitar (Nanni Moretti) întîlnește întîmplător o tînără (Valeria Bruni Tedeschi), care, membră a unei facțiuni revoluționare, îl împușcase cu vreo 12 ani în urmă. Fata ispășește o condamnare la 30 de ani și are, acum, un regim de semilibertate. Profesorul încearcă să înțeleagă de ce-ul ei, ajungînd aproape s-o hărțuiască, în timp ce fata vrea doar să uite și să refacă ce se mai poate dintr-o viață deja stricată nici ea nu știe cum.

Că e enorm de multă nedreptate în capitalism e limpede. Că multe trebuie îndreptate e, iarăși, limpede. Să fii impresionat de suferința nesfîrșită din jur, să suferi, la rîndul tău, din pricina ei, să vrei să ajuți, să schimbi sistemul și starea de lucruri pe care el o generează – toate acestea sînt de înțeles. Dar să ajungi pe cale rațională la concluzia că singurul mod de a o face e ucigînd? Chiar nu există cale de mijloc? Pentru oamenii aceștia, foști militanți de extremă stînga în anii ʼ60, ʼ70, social-democrația e o rușine, dreapta curată. Ce-i drept, prea de stînga nici nu pare ea să mai fie. Și-atunci, care poate fi expresia politică a unei sensibilități, a unor aspirații de stînga?

Solidaritate, în generația mea, n-a fost. Sentimentul apartenenței la un grup, nici atît. Era limpede că tot ce se putea face era cîte un act individual, disperat. Unii au încercat să recupereze după ʼ90. Dar deja nu mai era vorba despre generație și condițiile erau cu totul altele. Din fericire, nici înainte, nici după ʼ90, nu s-a ajuns la acte extreme. Căldicei, dar în viață, în libertate și – unii – realizați profesional. Să sperăm că e de-ajuns.