Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
BIFURCAŢII. Note de lectură. Eseurile lui Andrei Vieru
Andrei Vieru – Ecleziastul vesel
- 07-03-2014
- Nr. 713
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 9 Comentarii
Mult bine a făcut Editura Curtea Veche publicînd volumul de eseuri al lui Andrei Vieru, Ecleziastul vesel (2013), traducere (a autorului, fireşte) a celui apărut la Seuil, în 2007. Trei dintre ele apăruseră deja în română, chiar în Observator cultural, în 2012. Spirit cu multiple faţete – pianist, în primul rînd, dar şi scriitor de limbă franceză, traducător în franceză, avînd şi curioase preocupări matematice care dovedesc cel puţin o anume familiarizare cu subiectul –, spirit liber, nonconformist, Andrei Vieru cultivă paradoxul (începînd chiar din titlu), scrie ironic pînă în vecinătatea pamfletului, provocator, fiind în acelaşi timp un moralist. Singurul eseu care face figură aparte este cel care evocă personalitatea luminoasă şi creaţia tatălui său, Anatol Vieru, eseu în care se vrea detaşat şi obiectiv, deşi ştie că n-o poate face pînă la capăt („Nu am pretenţia că pot vorbi cu totală obiectivitate despre tatăl meu. Nu am intenţia să mă extaziez public în faţa muzicii lui“). Şi, într-adevăr, ceva răzbate uneori, şi e bine că e aşa, printre rînduri: „Mi se pare că în acest pasaj – pe care-l citesc pentru prima oară acum, cînd nu-i mai pot pune întrebări…“. Sînt şi în alte eseuri referiri la Anatol […]
s-a dus” in catra ”sistem”, ui ce cred io:
anume ca, *totzi* pot fi , intrucatva, salvatzi da catra ”sistem”, dar, ma cam scuzatz’, nu-l ”salveaza” pe *niciunu’*, sistemu’, *individual*, cu chiar d-adevavarat.
Cam asta-i trebshoara cu ”sistemu’ ”… Mai tre’ & noi,
o cred io , sa ne chiar esprimam chiar *fiintza*!
Scuze, scuzele mele, vaz ca ma port/scriu chiar ca un ”guru’ ” d-al lu’ chiar *peshte*.
Da’, rog d-a ma chiar scuza: nu ma chiar poci d-a ma d-abtzine.
Fapt: fiecare are chiar viatza ei/lui -hi, hi, cat sunt d-adaanc p-acilea, aproape la fel d-adanc precum domnu Horasangian…
Fiecare tre’ sa chiar *creada* in ceva, anume. E – ma scuzatz’ – chiar *sanatos*!
Ca, itzi ”arata” cum ca nu eshti, inca , o chiar leguma.
Cu conditzia, *desigur*, d-a da argumente *pertinente*
& de-a *nu* pretinde, alorlaltzi , de-a te-admira pantru prostiile (mda, de muulte ori, crase) pe care le debitezi.
Io invatzai de la Tata o chestie: cum ca Lumea nu-i *nicidecum* pan alb & pan negru – ma rog, o chestie de *bun simtz*…
Hai, mai ganditzi-va & voi daca nu avea Tata chiar dreptate?
Cele bune,
Nea Marin
Aveti dreptate: generalizarea este evident nejustificata. Numai ca nici Andrei Vieru nu cred ca gandise consideratiile despre „valoarea ideilor” in regimul trecut la scara intregii societati – ci doar relativ la o patura relativ ingusta (e adevarat), corespunzand mediului caruia-i apartinea el insusi.
Chiar reformuland comparatia dintre „sisteme” in acest mod, gasesc ca, din pacate, tot (pseudo)socialismul iese mai bine decat capitalismul ACTUAL – pentru simplul motiv ca mirajul lui A AVEA (probabil si destinul intrinsec al civilizatiilor) a erodat pana la disolutie patura aceea de oameni atrasi in mod dezinteresat de Universul Ideilor, la care se referea autorul nostru.
Observatia in sine, chiar imperfect formulata, cred ca avea deci un sambure de rationalitate, care oricat ar fi de neplacut pentru optimismul nostru, nu poate fi complet ignorat prin clasificarea in categoria sofismelor.
În legătură cu citatul pe care îl menționați: clișeu mi se pare a fi generalizarea. Știu bine că, în situația dată, unii erau împinși spre lumea ideilor. Dar a spune că așa era în comunism, că toată lumea paria numai pe cultură, pe cînd, dincolo, în capitalism, se umbla numai după bani – asta mi se pare clișeu. Generalizarea m-a deranjat. Poate că și aceasta era gîndită ca o provocare, cum sînt multe enunțuri ale cărții. Dacă e așa, atunci recunosc că m-am înșelat.
Faptul ca domnul „Vieru” il numeste farsor pe Jung spune totul despre Vieru, nu despre Jung.
… marturisesc ca nu pot sa identific nici „cliseul” nici „sofismul” subiacent constatarii ca „în acele vremuri, [in anii ’60-’70 ai secolului trecut],averea tuturor fiind relativ egală şi neputînd folosi la nimic, îl împingea (pe cetăţeanul Estului, n.m.) spre lumea ideilor“.
Este oare dl Liviu Ornea convins ca atractia pentru „lumea ideilor” este iactualmente mai vizibila in Romania (sau chiar in Europa) decat cu o jumatate de secol in urma?
Sau refuza pur si simplu sa ia in seama consecintele logice ale opozitiei dintre „a avea” si „a fi” expuse in cartea omonima a lui Erich Fromm, pentru a nu da apa la moara asa-zisilor nostalgici ai comunismului?
„à consommer avec modération et une grande précaution ” !
…..este Lucien Goldmann.Filosofii inttre ei raman totusi oameni obisnuiti.
Ce extraordinare sunt aceste „Caiete”!!!
Au fost publicate la Humanitas: „Caiete I (1957-1965)”, „Caiete II (1966-1968), si „Caiete III (1968-1972) – toate din 2010.
In prezentarea editurii Humanitas: „Vreme de cincisprezece ani (1957-1972), Cioran a umplut treizeci şi patru de caiete cu însemnări. Ele au fost găsite după moartea autorului de Simone Boué, prietena sa de o viaţă, şi au fost publicate, în 1997, la Gallimard. Nu avem de-a face cu un jurnal propriu-zis, deşi numeroase însemnări sunt datate. Ne găsim mai degrabă în faţa unui „laborator” de încercări pentru cărţi ulterioare. Oricum, se regăsesc în aceste Caiete toate obsesiile şi toate imprecaţiile lui Cioran, toate furiile şi toate regretele sale, exprimate într-un stil a cărui exactitate nu e cu nimic mai prejos de aceea pe care o cunoaştem din eseuri şi aforisme. Câteva „personaje” revin frecvent în însemnări: Ionesco, Michaux, Beckett sau Noica îl determină pe acest mizantrop să-şi dezvăluie nebănuitele resurse de prietenie; altele, anonime sau desemnate doar prin iniţiale, îi provoacă obişnuitele răbufniri de sarcasm. Nu altă voce răzbate, aşadar, din aceste Caiete, ci modulaţiile glasului inconfundabil al ultimului moralist al veacului trecut.”
Nu poti, asadar, sa rezumi, reductionist, bogatia de idei din „Caiete” la o unica fraza despre evrei. „Caietele” contin numeroase alte afirmatii despre evrei – unele exceptionale prin empatia si compasiunea aratate. Cioran cauta sa se identifice cu evreii, cu suferinta lor.
In 1956, Cioran a publicat „La Tentation d’exister” – un eseu din carte se intituleaza „Un popor de singuratici” – despre evrei. Cu totul altele sunt acum randurile despre evrei, fata de „Schimbarea la fata a Romaniei”, din 1936. Si aici intalnim este un Cioran apasat de greutatea unei posibile acuzatii de antisemitism.
Volumul a fost tradus la Humanitas – „Ispita de a exista”, cinci editii: 1992, 1997, 2002, 2007, 2012.
In alta ordine de idei, sa nu uitam, in timpul razboiului, dupa ce Fondane a fost ridicat si dus in lagarul nazist de la Drancy, Stephane Lupasco, Jean Paulhan şi Cioran au intervenit si au cerut autoritătilor franceze sa-l elibereze pe Fondane, care n-a vrut sa-si paraseasca sora. Fondane a fost deportat la Auschwitz pe 30 mai 1944 si a murit la Auschwitz pe 2 octombrie 1944, intr-o camera de gazare.
Stau si ma intreb: este pasajul de mai sus din Cioran „definitoriu” si „caracteristic” antisemitismului, asa cum afirma Andrei Vieru, sustinut cu tarie de Liviu Ornea? A incerca sa caracterizezi in cateva cuvinte o categorie de persoane este desigur iluzoriu, dar nu are neaparat conotatie negativa. Eu personal simt in pasajul incriminat mai curand lupta launtrica ce se da in sufletul lui Cioran intre admiratia pentru poporul evreu si pentru forta sa de caracter pe de-o parte, si dispretul pentru unele trasaturi negative ale acestuia, pe de alta parte. Putem sa nu fim de acord cu judecatile lui Cioran in aceste privinte, dar a numi antisemitism orice referire negativa la poporul evreu este oarecum exagerat…