BIFURCAŢII. Nouă ani fără patru zile

Copil, făcusem o pasiune pentru Torouţiu. Locuiam într-un bloc lung, cu multe scări, de pe strada Liniştei, în faţa lui era capătul tramvaiului 3 şi al unor troleibuze, unul trebuie să fi fost 87. Era foarte aproape de Cimitirul Bellu şi duminica, uneori, tata mă ducea la plimbare în cimitir. Serile, îmi plăcea să intru în camera lui şi să mă cufund cu totul în fotoliul cel mare din faţa biroului. Era aproape întuneric la tata: scria, pe-atunci, la lumina unei veioze cu abajur tronconic din hîrtie sau din pînză (mai tîrziu, avea să folosească unele „moderne“, din tablă roşie), nu se vedea bine decît pe foile lui. Îi ţineam socoteala, în fiecare zi îl întrebam cîte pagini a scris; nu-i plăcea. Scria cu stilouri chinezeşti, „de-o sută“, pe care nu ştiu cum le ţinea, de tocea în aşa hal peniţele pe-o parte, întotdeauna pe aceeaşi, numai el putea scrie cu stilourile lui, mama şi eu – nu, oricît încercam. Nu-l deranjam, nu mă băga în seamă, vorbeam puţin şi rar. Zumzăia Europa liberă şi eu mă uitam la cărţile din biblioteca din dreapta fotoliului, auzeam, dar nu ascultam, eram apolitic. Chiar lîngă mine, pe raftul înalt din dreptul braţului […]