BIFURCAŢII. Numai tată să nu fii

Lucrurile stau aşa. Eu am o fată. O ai, cît e a ta – şopteşte parşivul de Polonius. Da, ştiu, tocmai asta e problema. Că şi-a luat licenţa şi ar cam trebui să pornească un masterat. Unul care, ca să fie economic, criteriu fundamental în lumea academică, se face cu minim treizeci de studenţi. Care nu-s. Criză şi de studenţi. Că unii deja s-au dus. La Wittenberg. Aşa că nu pare să aibă prea multe opţiuni. Ce-o interesează pe ea nu se face din lipsă de muşterii. Ce se face n-o prea interesează. Aşa că visează. La plecare. La alţii, surpriză, se poate (de ce oare?) şi cu mai puţin de treizeci. Ce-i drept, costă. Ei, mai munceşte, mai muncim, mai învaţă, poate prinde şi o bursă – zice ea – o scoate(m) cumva la capăt.   Vrea la Wittenberg, ştrengăriţa. Ce fac? S-o las? Mi-e frică. Dacă-i plac prea mult cursurile şi straiele nemţeşti? Ce-ar cîştiga? Ar învăţa ce-i place (sau ce crede ea acum că-i place) şi s-ar conecta la ştiinţa de la Wittenberg sau de unde-a-nţărcat mutu’ iapa (Firenze înc-ar fi bine). La care ştiinţă, se presupune, Bucureştiul, cît de Paris mic ar fi el, nu e […]