Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
BIFURCAȚII. O carte de istoria matematicii
- 01-06-2011
- Nr. 577
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 5 Comentarii
A apărut, săptămîna trecută, la Humanitas și s-a lansat la Bookfest o carte de istoria matematicii! E vorba despre Îmblînzirea infinitului. Povestea matematicii de Ian Stewart. Nu e exagerat semnul exclamării: e chiar un eveniment. Din mai multe motive. În primul rînd, pentru că nu e o carte tehnică, gîndită pentru specialiști. E o carte scrisă alert, cu talent, o poveste pe care o poate citi orice om instruit și interesat de felul cum s-au dezvoltat unele concepte – matematice și nu numai. Stewart a optat, foarte inteligent, nu pentru principiul cronologic de expunere, ci pentru alegerea unor teme mari pe care să le prezinte – evident, în devenirea lor cronologică – din perspectiva de azi. Asta face lucrurile ușor de înțeles: e mult mai complicat pentru nespecialist, dar, de multe ori, și pentru specialist să înțeleagă, euristic, tehnicile și metodele vechi. Nu e nici o pierdere dacă unele subiecte au fost lăsate pe dinafară: exhaustivitatea e obsesia mărginitului care, în loc să analizeze și să valorizeze, adună la nesfîrșit, punînd totul pe același plan. Apoi, cartea e plăcută la lectură și pentru că, deloc pedantă, amestecă în expunere și anecdote, fapte de istorie, de biografie – disputele Cardano-Tartaglia, Newton-Leibniz, […]
Inteleg, date fiind circumstantele, ca se poate ajunge la euforie dintr-un anunt ca acesta: „s-a lansat la Bookfest o carte de istoria matematicii! ” In mod normal el ar trebui sa genereze depresie caci, in substrat, e povestea anevoiosului, daca nu imposibilului, nostru drum spre normalitatea invocata.
Cind e vorba despre stiinta popularizata nu pot sa nu ma inseninez la gindul placerii de a tine in mina cite o carte scoasa (colectia Pour la science) de Belin Editions „éditeur indépendant depuis 1777” … Avind in minte povestea matematicii din articol, rasfoiesc , pentru ca se intimpla sa o am in biblioteca „Les mathématiciens” (Belin, 2000) si rememorez o aventura editoriala de peste doua sute de ani care , banuiesc, a trebuit sa foloseasca resurse de imaginatie superlative pentru a nu fi nevoita sa recurga in perpetuitate la un matusalemic Coelho …
O privire aruncata pe : http://www.editions-belin.com sau
http://www.pourlascience.com ar putea fi, cine stie, inspiratoare de idei. Sper ca pacatul de optimism sa-mi fie cel mai mare .
Hi, hi, domnule Moroianu ,
intamplatoriu, mie-mi pare ca suntetzi unu’ cu chiar mi-ar place sa stau di vorba la o bere: v-am cetit mesajul anterior (ca am acuma oleaca de timp shi mi-s in toane bune, cu toate ca ne deosebim muuult in ce priveshte pa N. Ionescu, da’ chiar: cui ii chiar pasa?) shi, acest mesaj, pe mine, ma cam „loveshte”, oleaca, cam neplacut.
Dar, mda, asta-s io, un nea Marin, cu ideosincraziile-i proprii (rog a fi iertat p-acilea).
Da’ di she? Pai, pentru ca, mie, mesajul de mai sus, al Dvs., mie mi se cam pare din categoria „a te cam da pan’ barci, doar timp* „.
Hai sa fiu mai scurt, mai obectiv, ca doar ne scrim pantre matematicieni (n-asha?): articolu’ autorelui se ceteshte *ca atare* (ca doar nu-i putem *noi*, cere chiar *lui*, sa-shi dea cu parerea asupra unor gresheli – au ba – da traducere).
Omu’ a cetit cartea (traducerea-n romaneshte, asha cum e ea), i-a placut, shi-a „bagat” neshte idei p-acolea, cu care io mi-s de-acord.
Shi-acu’ sa vii *chiar cu din astea*, cu *comparatzii din astea*?
Uite, io ‘tzeleg *prea bine* „groapa” in care-a „cazut” Liviu
(adicatelea, sa ai o „pastila” , saptamanal, cu un *numar de randuri* bine randuit da dinainte).
Ce vroiatzi, anume, sa ne scrie el, Liviu? Un material scurt, anost, de literatura (de popularizare matematica) *comparata*?
Hm… Domnule Moroianu, pa Narcis l-a facut cineva (ai ce-mi plac mie zeii Olimpului!) chiar o… floare.
Nu , io n-am *chiar nimic* cu Dvs., sa shtitzi! Chiar va respect, cum am chiar scris-o oleaca muuult mai sus.
Dar, observ ca o gramada da lume p-acilea scrie numa’ ca sa se afle pan’ treaba. O fi, cumva, ca sa „ieasa pa coverta”? O fi fiind o trebshoara „pshihanalizabila” (cum zice „amicu’ ” meu A. Plesu?)
N-o shtim. Dar, Dvs., macar, mai scritzi *shi pa la obect*, inspre deosebire da altzii, care scriu cam alandala. Hm… N-o fo’ sa fie di data asta, da’ io va cetesc , sa shtitzi, cu mare placere.
No numa’ fain, io sper sa ne vedem la Brashov,
Nea Marin
Draga Liviu,
Mai apar carti de popularizare din zona economiei (unele sunt chiar bune) la editura Publica. Vezi aici:
http://gabrielistrate.wordpress.com/2011/01/20/despre-crtile-anului-2010-sectiunea-nonfictiune-apropiat-de-stiint-si-de-popularizarea-ei/
Dar per ansamblu e adevarat: Humanitas pare singura cu un program coerent in zona popularizarii stiintei.
Lucru pentru care merita laude.
Intamplarea face sa fi citit cu atentie cartea lui Stewart, dat fiind ca, neoficial, mi-am asumat rolul de verificator al exactitatii traducerii. De aceea, marturisesc ca elogiile Dvs fara rezerve asupra textului lui Stewart ma lasa oarecum visator… In definitiv, e de la sine inteles ca istoria unei stiinte nu poate intra in aspectele tehnice ale acesteia; dar rezulta oare de aici ca ea nu trebuie sa-si propuna mai mult decat sa fie o lectura agreabila, „o poveste pe care o poate citi orice om instruit”? Si nu cumva prezentza medalioanelor cu titlu stereotip („La ce ne ajuta?”) sau excesul de anecdote nu sunt deloc ceva nou, ci un fel de cliseu, prezent si in cutare „Istorie a Filosofiei”, publicata cu cativa ani in urma de Editura All?
Fara sa vreau, imi vin in minte alte lucrari de
‘popularizare’ ale matematicienilor de odinioara – de exemplu „Ce este matematica?” a lui Courant si Robbins,
„Bazele algebrei” a lui Safarevici, textele pentru elevi ale lui Kolmogorov sau ale fratilor Iaglom. Nici ele nu puneau accentul pe latura tehnica, dar asta nu le facea sa cada in extrema cealalta, a schematismului dus la extrem si a „formularilor socante”(?), de genul celei despre Cantor pe care o reproduceti si Dvs. Pe scurt, epoca lor era inca cea a cititorului, care, cu oricat de putine cunostintze specifice, era totusi doritor sa inteleaga, iar nu doar sa fie flatat si indrumat pe cararile facilitatii ca scop in sine. („Mon semblable… mon frere!” nu prinsese inca radacini in domeniul cunoasterii propriu zise, iar „Adevarul” se bucura de un prestigiu pe care azi si l-a pierdut aproape cu desavarsire.)
Apropo de corectitudinea traducerii: va semnalez ca numai unul din cele doua exemple de inadvertentze („epuizare” in loc de „exhaustiune”) este o scapare pe care trebuie sa mi-o asum ca atare. Pentru „wavelets”, cel putin in invatamantul nostru tehnic, se foloseste exclusiv termenul „undine”, introdus si in varianta romaneasca a cartii lui Stewart. (Cf. O. Stanasila, „Teoria matematica a semnalelor si a undinelor”, existenta si in fisierul electronic al BCU.) Asta ma face sa va intreb daca mai aveti si alte exemple.
PS Multumiri pentru interventia in cadrul discutiei despre Nae Ionescu din nr precedent al Observatorului – m-a impresionat cu atat mai pozitiv cu cat era insotita de precizarea unui dezacord de fond intre noi.
Mda, *chiar* desigur, noi (matematicienii) cetim vrute au ne-vrute (da’ di she? – pai, pen’ ca chiar *putem*), pretenii noshti, din „humanioare” cetesc ce *pot*, shi ei…
Ca de aia „dau” p-acilea (& pan’ alte partzi), in *EI*: pen’ ca pare ca, „EI”, n-au „frana”, dom’le, in a judeca pa „ailaltzi”.
Eu cred – c-asha am fo’ chiar „crescut” (aiurea, ca m-am „crescut” chiar singur, ca nimenea nu te poate chiar „creshte”!)- chiar asha: cum ca, cultura *nu-i* „umanista, au ezacta”.
Chiar asha cred io: cultura-i chiar *cultura*, fara da adjective. Ca *nu ezista „cultura mare”, au „cultura mica”.
Chiar cred ca nu-i una „deasupra alteia” (cum pare-a crede musiu’ Patapievici, care-shi punea odat’ intrebarea daca *intelectu’* alora din „ezacte” ar putea fi, cumva, *inferior* ‘telectului alora din alea mai „fluide”) – ma chiar efer, azact, p-acilea, la cultura „umanista” vs. „cultura ezacta”.
Pai, o mai mare dovada da *prostie*, pa un’ sa mai gaseshti?
Shi, ma scuzi, Liviu, ma cam „bat” (hi, hi, ca ma chiar *distreaza*) cu „EI”.
Shi, cand ma chiar „bat”, cand imi chiar „pun mintea” cu EI, ei bine, EI -ca m-a chiar siderat o fosta studenta-n philosophie, care, intreband-o cam asha: „Care-i al mai mare filosophe roman, dupa parerea ta, dupe ce-ai terminat o facultate di jen?”, ea mi-a raspuns scurt: „Patapievici” – ei bine, Ei *tac*.
No numa’ fain & sanatate,
Nea Marin