Steven Weinberg, specialist în fizica particulelor elementare, nobelist în 1979, scrie în Lumea explicată, (Humanitas, 2017 – colecția coordonată de Vlad Zografi –, traducerea Dan Nicolae Popescu) nu despre fizică doar, ci despre știință ca întreg, văzută ca un efort continuu de înțelegere a lumii. E remarcabilă viziunea sa integratoare, felul cum Weinberg selectează evenimentele importante, cu valoare paradigmatică, și prezintă propria sa versiune a constituirii și devenirii științei moderne. Dar poate cel mai remarcabil e că Weinberg are curajul să nu accepte punctul de vedere relativizant conform căruia toate teoriile trebuie privite în contextul lor istoric, ele fiind astfel de necomparat. Dimpotrivă, el privește istoria științei cu ochii (și cunoștințele) savantului de azi și nu se sfiește să spună că unul sau altul dintre corifeii dinainte a debitat inepții. Asta deoarece „știința e cumulativă; fiecare nouă teorie încorporează teorii de succes anterioare ca aproximații ale ei […]“. Există progres și ceea ce îl interesează pe Weinberg e să afle cum s-a ajuns la modul actual de a înțelege rațional lumea – pentru că scopul științei nu e unul practic (asta e treaba tehnologiei, care nu e totuna cu știința), ci e acela de „a găsi explicații ale fenomenelor din natură pe baze pur naturale“ (e limpede că, pentru Weinberg, Dumnezeu nu are nici un rol de jucat în piesa asta, iar cine l-a mai citit nu are de ce să se mire).
Cu aceste premise, Weinberg nu reține din știința grecilor decît marea distanță dintre gîndirea lor și spiritul fizicii moderne, „snobismul intelectual care i-a făcut să considere că înțelegerea a ceea ce e vizibil nu merită osteneala“, pretenția de a înțelege natura numai pe baze speculative, „de a atinge adevărul incontestabil doar cu ajutorul intelectului“: „de la Thales la Platon, nici unul n-a încercat să-și verifice sau măcar să-și justifice serios afirmațiile (poate cu excepția lui Zenon). Citind scrierile lor îți vine să te întrebi: «De unde știi asta?». Lucrul e valabil și în cazul lui Democrit“. Concluzia e nemiloasă: pe greci „n-ar trebui să-i considerăm fizicieni sau oameni de știință, și nici măcar filozofi, ci poeți“. Pe de altă parte, Weinberg spune că „[noi, fizicienii] căutăm frumosul în teoriile noastre și folosim judecățile estetice drept călăuză în cercetările noastre“.
Ce rămîne de la greci sînt cîteva fapte matematice, importante în sine sau aplicate în muzică și mai ales în astronomie. Weinberg le prezintă cu o uluitoare claritate, rezumate prozastic și foarte pe-nțeles în text, evitînd formulele, dar detaliate mai tehnic în notele de la sfîrșitul cărții, pe care un cititor neantrenat le poate ignora. Dar matematica „în sine, fără observații, nu poate spune nimic despre lume“. De exemplu, „adevărata deosebire dintre Aristarh (care a raționat impecabil și a ajuns la rezultate cantitative mult eronate privind distanța de la Pămînt la Soare, susținînd apoi prima teorie heliocentrică) și astronomii și fizicienii de azi nu ține de eroarea din datele sale observaționale, ci de faptul că n-a luat în seamă posibilele erori și nici măcar n-a recunoscut că măsurătorile ar putea fi imperfecte […] un efect negativ al prestigiului matematicii“. În plus, stilul de expunere matematică încetățenit de la Euclid încoace, acea înșiruire de raționamente deductive, păstrat și imitat de cercetătorii naturii, a făcut mult rău științei, pentru care nu e potrivit. Pe de altă parte, „teoremele matematice nu pot fi nici verificate, nici respinse prin observații asupra lumii“. E aici o distincție extrem de subtilă între matematică și știință, o afirmare tranșantă a faptului că matematica nu descrie lumea, ci creează, poate, o alta cu reguli proprii de funcționare – de ce o putem aplica la descrierea lumii fizice rămîne deocamdată o întrebare fără răspuns. E și o undă de desconsiderare a matematicii pure – e limpede că Weinberg apreciază matematica doar ca unealtă a științei.
Weinberg nu se teme să șocheze (dar nu acesta e scopul cărții): „Mărturisesc că adeseori îl găsesc anost pe Aristotel, ceea ce nu se întîmplă cu Platon, dar, deși se înșală frecvent, Aristotel nu e stupid în felul în care e uneori Platon“. Nu se oprește însă aici, detaliază și explică de ce, în evoluția științei, „principiile prezente peste tot în gîndirea lui Aristotel a trebuit să fie date uitării“: de exemplu, amestecul teologiei (natura este scop și cauză finală) e contrazis decisiv de studiile lui Wallace și Darwin, după care „naturaliștii au înțeles că, deși organele corpului servesc diverse scopuri, la baza evoluției lor nu există un scop“. Și încă: descrie eșecul teoretic al explicațiilor despre sistemul planetar din Metafizica (remarcate și de alți autori) și conchide că „în termenii lui, lucrînd la o problemă care-l preocupa, a dat dovadă de neglijență sau de prostie“. În plus, contrar părerilor lui Aristotel, „omul nu se află aici dintotdeauna, există mai multe sisteme planetare, ar putea exista mai multe big bang-uri, corpurile cerești se pot deplasa în linie dreaptă, vidul nu e imposibil“ etc.
„Esențială – spune Weinberg – pentru descoperirea științei a fost separarea științei de ceea ce numim azi filozofie.“ Spre deosebire de Schrödinger sau Koyré (pentru care divorțul dintre știință și filozofie e „dezastruos“), Weinberg crede că „nu găsim nimic în legile naturii care să corespundă ideilor de bunătate, dreptate, iubire sau dezbinare și nu ne putem aștepta ca filozofia să ne călăuzească spre explicația științifică“. Și adaugă, aproape polemic: „Studiile de filoszofia științei sînt asidue și interesante, dar ele au o influență foarte slabă asupra cercetării științifice“. Povestește apoi cum n-a reușit să se înțeleagă cu (nici să-l înțeleagă pe) Thomas Kuhn… E aici o temă generoasă de reflecție. În ce mă privește, am dubii că cineva care nu a practicat niciodată o anume știință, care nu știe și mai ales nu înțelege ce studiază acea disciplină poate spune ceva pertinent și util despre filozofia respectivei științe; dar asta e o altă discuție.
Si eu vad un anumit snobism la Weinberg fiindca nu tine seama de conditiile primitive in care
puteau „face stiinta” anticii (deci si grecii). Pe de alta parte, cred ca filozofia nu prea are ceva
de spus acum in cunoasterea Universului; nu are metode pentru asa ceva … Daca stiinta (fizica) va reusi
sa explice Universul nu putem sti, dar sigur filozofia nu are cu ce sa o faca in zilele noastre !
In consecinta, despartirea filozofiei de stiinta mi se pare justificata acum.
Am remarcat si o oarecare contradictie la Weinberg: pe de o parte spune ca matematica nu poate
descrie lumea, iar pe de alta parte spune ca matematica a descris destul de bine, de exemplu,
sistemul solar: soarele, planetele , luna. Poate Weinberg are un complex fata de matematica ?
Eu unul nu vad cum poate un fizician (de fapt orice om de stiinta) sa obtina rezultate fara matematica…
Stiu ca este un fizician exceptional !
Mai degrabă SW dă dovadă de snobism intelectual afirmînd că anticii nu făceau apel la experienţă şi că « ştiinţa » lor era esenţialmente speculativă. Sau ignorînd suveran biologia şi chimia, discipline unde observaţia şi experimentul joacă un rol central de foarte multă vreme. Cît despre despărţirea filosofiei de ştiinţă (a se înţelege în primul rînd de fizică), e poate marea dramă a modernităţii, care vrea să explice totul (inclusiv apariţia Universului) în laborator. Marile salturi în ştiinţă au fost realizate adesea de oameni care se îndoiau (în sens filosofic) de posibilitatea explicării tuturor fenomenelor. O veche distincţie între a şti şi a cunoaşte…