BIFURCAŢII. O carte tulburătoare
Viaceslav Ivanov - Corespondenţă de la un colţ la altul
- 23-01-2014
- Nr. 707
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 2 Comentarii
Apărut spre sfîrşitul anului trecut, la Editura Ratio et Revelatio, din Oradea, Corespondenţă de la un colţ la altul, epistolarul lui Viaceslav Ivanov şi Mihail Gerschenson (tradus de Mihnea Moroianu şi Ciprian Niţişor) a trecut aproape neobservat – în parte, pentru că nu e uşor de găsit în librării (abia cîteva din Bucureşti o au), nici chiar în cele on line, cu excepţia, fireşte, a paginii editurii înseşi. E o carte micuţă, elegantă – însă cu destule erori de tehnoredactare. Nu ştiu cît de fidelă e traducerea – necunoscînd limba rusă, trebuie să merg pe mîna traducătorilor –, dar, în română, textul sună minunat. La trei ani de la victoria revoluţiei din Octombrie, în iulie 1920, doi literaţi ruşi împart aceeaşi cameră de, cum să-i spun?, casă de odihnă moscovită şi poartă o polemică extrem de subtilă pe tema religie versus cultură şi a modelelor existenţiale care derivă din poziţiile asumate. Tulburătoare cartea, spuneam, pentru că, din tonul scrisorilor, şase dinspre fiecare autor, se văd angajarea totală, miza existenţială pe care o acordă cei doi chestiunilor discutate. Scepticul care sînt s-a întrebat întîi dacă, într-adevăr, atunci cînd scriau, autorii chiar atribuiau importanţa aceasta enormă discuţiei purtate, gîndindu-mă eu că, […]
Si mie mi se pare ca religia ar fi bine sa fie „doar un fapt cultural”. Cu conditia ca statutul ei sa fie supus unor reglementari stricte, care s-o tempereze, punnd-o in acord cu nevoia de liniste si de confort (in toate sensurile posibile).
Asta ar transforma-o intr-un fel de filosofie „cu fatza umana” (sau „in limitele ratiunii”), apta sa subsiste in armonie cu celelalte curente ale culturii moderne si lasand in seama fanaticilor orice reminiscentze ale unei viziuni retrograde…
Si bineinteles, ar pune-o la adapost si de acuzatia ca ar fi un simplu „opiu pentru popor”.
Din pacate, inteleg ca unul din autorul acestei carti nu satisfacea deloc aceste criterii de recuperare, pe cand celalalt ar fi putut ajuta la corectarea anumitor excese.
Destul de putin fatza de ceea ce visam noi, tinerii din ziua de azi, amatori de jazz si de literatura new age!
O recenzie cuceritoare și subtilǎ, care dincolo de aparenta simplitate a abordǎrii (sau poate tocmai datoritǎ ei) atinge câteva din punctele cheie ale vulgatei intelectuale actuale.
Dacǎ am înțeles bine, dl Liviu Ornea începe prin a se lǎsa atras de magia unei dispute (sau s-o numim dialog?) între doi interlocutori pentru care exprimarea “nu este un exercițiu retoric, ci le angajeazǎ întreaga ființǎ”. Dar atracția aceasta înceteazǎ, sau se transform în rezervǎ și suspiciune, în momentul în care angajamentul celor doi își vǎdește întregul potențial subversiv, punând în discuție nu doar Cultura și Religia (înțelese ca ‘idoli ai peșterii’), ci și, horribile dictu, idolul forului: Rațiunea însǎși, care pentru d-sa este intangibilǎ, fiind moștenitoarea de drept a vechiului “numinosum”, a sacralitǎții pe care ea însǎși a reușit s-o detroneze de-a lungul dramaticei istorii a spiritului omenesc. S-ar putea spune cǎ este vorba de o incapacitate a rațiunii (cu care autorul-matematician se identificǎ fǎrǎ rest ‒ cel puțin în intenție) de a-și recunoaște propriile limite, și implicit de a-și abjura propriile tentații totalitare (deci, implicit, iraționale).
Parafrazând o celebrǎ maximǎ a gândirii moderne, dupǎ ce-și reitereazǎ încrederea neclintitǎ în valențele cognitive, ordonatoare și comunicaționale ale rațiunii, dl Ornea spune:
“…las la o parte zona aceea, interesantă, fascinantă, poate, pe care discursul raţional nu o poate atinge. Sigur că fiecare poate glosa pe marginea ei, dar e vorba despre experienţe atît de subiective, încît devin incomunicabile. Aşa că prefer să consider că asemenea chestiuni ţin de acelea despre care nu se poate vorbi, deci despre care trebuie să tăcem.”
Mǎ tem însǎ cǎ dacǎ ar fi împǎrtǎșit aceste principii ale raționalismului absolut, Eduard von Hartmann n-ar fi vorbit niciodatǎ despre Inconștient, iar Freud n-ar fi inventat niciodatǎ Psihanaliza. Ca sǎ nu mai vorbim cǎ, din aceastǎ perspectivǎ a ascezei neo-nominaliste, noțiunea însǎși de Suflet rǎmâne practic fǎrǎ obiect (pentru majoritatea semenilor noștri ea a și rǎmas demult astfel), iar misterioasa angajare “cu întreaga ființǎ” de care fusese vorba la început se transformǎ ea însǎși în contrariul ei (în acel “exercițiu retoric” pe care tocmai ar fi trebuit sǎ-l
evite)…
În calitate de om al Bisericii, nu pot sǎ nu recunosc în aceste aporii o parte din neînțelegerile (“misconceptions”) fundamentale care blocheazǎ accesul cotidian nu doar la adevǎrul religiei, ci și la cel al armoniei și al reînnoirii lǎuntrice în genere ‒ al acelei armonii și reînnoiri de care fiecare din noi are nevoie pentru a rǎmâne viu, pentru a nu se contracta și mumifica…