Bifurcaţii. Secretul lui Polichinelle

Pe vremuri, la noi în facultate, examenele se dădeau, majoritatea, scris și oral (puține doar oral, mai ales în anii mari). Intram la ora 8 dimineața la scris, ieșeam după două sau trei ore, aveam o pauză de cîteva ore și începea oralul. Cu bilete. Pe fiecare, două subiecte de teorie și două probleme. Eram lăsați douăzeci de minute (sau mai mult, în funcție de indulgența și de toanele profesorului), apoi ieșeam la tablă și începeam să expunem subiectele. De obicei, teoria ne-o verificau profesorii, exercițiile – asistenții cu care făcusem seminarul. Sigur că se copia și pe-atunci, dar măcar era greu. Și era foarte greu să-i păcălești pe profesori, să-i faci să creadă că ai înțeles dacă învățaseși pe de rost (afară de cazul în care ei însiși voiau să se lase păcăliți sau erau proști): la oral nu prea ai cum, întrebările profesorului pot scoate la iveală toate hibele. N-am să-l uit pe Solomon Marcus, care, aproape sadic, lăsa studentul să picteze întreg subiectul pe tablă, apoi lua buretele și ștergea spunînd: „Da, da, bine, dar nu asta e important; dacă înlocuim aici ipoteza asta cu cutare alta, mai e valabil enunțul?“, și începea adevăratul examen, în urma […]