BIFURCAŢII. Situaţiunea
- 23-06-2011
- Nr. 580
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 2 Comentarii
Ca în fiecare an pe vremea asta, în timpul examenelor de licenţă şi disertaţie, mă apucă jalea şi melancolia la gîndul că mai termină o serie din care nu vom alege mare lucru. Majoritatea celor foarte buni pleacă, noi le-am dat scrisorile de recomandare. Înainte, plecau abia pentru doctorat; de la o vreme, pleacă direct la masterat, noi abia dacă mai avem pentru cine să ţinem cursuri. Optimiştii tot speră că, mai ales după intrarea în vigoare a noii legi a învăţămîntului, odată cu deschiderea şi „încinstirea“ concursurilor, mulţi se vor întoarce, vor concura pe posturile anunţate acum corect. Eu nu prea cred că va fi aşa. E drept, sînt premise bune pentru nişte concursuri mai decente, mai fără dedicaţie. Dar lefurile de lector şi conferenţiar tot mici sînt. Şi mi-e greu să cred că vor reveni masiv cei care pot concura la titlul de profesor (nici nu sînt prea multe locuri). Aşa că, altceva decît, cel mult, o rotaţie a cadrelor nu prevăd pentru viitorul apropiat. Nu ştiu situaţia la alte discipline, dar la matematică, mi-e destul de clar că, în diaspora, sînt mai mulţi cercetători de bună calitate decît sînt în ţară. Lucrul va fi cu osebire […]
Citesc mai jos si ma minunez. Nu stiu cin’ sa fie autorul: Pristanda sau Ornea? Curat revista de cultura!
Pe de altă parte, cele mai mari departamente (universitare) de matematică din ţară au cam cincizeci-şaizeci de membri. Şi nu sînt decît maximum trei de această dimensiune. Adăugînd şi politehnicile, institutele economice şi departamentele mici, nu cred că ies mai mult de cinci sute de universitari. Cu tot cu institutele de cercetări, probabil că ajungem la un maximum – generos – de şapte sute. Dintre ei, măcar două sute cincizeci, dacă nu trei sute, sînt cercetători foarte buni, care îşi merită locul (drept confirmare, sînt vreo optzeci de proiecte de cercetare depuse în actuala competiţie, fiecare avînd cam trei membri în echipă, socotind şi suprapunerile; li se alătură cele cîteva proiecte postdoc şi de tineri).
Situatiunea e destul de albastră, cu asta putem fi de acord!
Dar ia să ne gândim un pic: Din moment ce, in ciuda filo-americanismului atotprezent, constiinţa noastră publică a recuzat si continuă să recuze principiul american al lui: „Nu te gândi la ce poate face ţara ta pentru tine, gândeste-te la ce poti face tu pentru ea!” (principiu care, sub alte formulări, a inspirat si efortul generatiilor care au construit România modernă) – cum putea fi altfel dupa 20 de ani de deschidere a frontierelor si propagandă neingrădită pentru emigrare?
Sau, altfel formulat: Daca patriotismul este o prostie, cum ar putea o „patrie” situată la periferia Imperiului să devie altfel decat tot mai provincială si mai rămasă in urmă?
Oare nu e o chestiune de logică elementară aici?
(„Le vin est tiré, il faut le boire!”)