BIFURCATII. Tut

O spun din capul locului, cu toata sinceritatea si constient de gravitatea faptului: nu-mi plac jocurile inteligente. Sah am invatat pe la cinci ani, de la bunicu’. La inceput imi placea, eram cel mai bun de pe scara, ii bateam si pe copiii mai mari. in scoala generala inca era bine, ma batea doar Vali. in liceu, a inceput sa scirtiie rau, in armata, in lungile duminici in care eram sechestrati in unitate, am inceput sa iau bataie cum (mi) se cuvine. Jucind acolo mult si des, am priceput, in fine – mult mi-a mai trebuit –, ca joc aceeasi partida de ani de zile, cu variatiuni minime. Si ca, daca nu studiez, n-am nici o sansa sa joc altceva, oricit de multe ore as sta la masa. Dar ce rost are sa studiezi sahul, un joc? Care-i placerea? Daca e sa transform jocul asta intr-un fel de matematica, de ce sa nu fac matematica adevarata? Am abandonat sahul fara nici o remuscare si am trecut la omorirea duminicilor cu canasta sau remi (pe etalate), curat mestesug de timpenie, un deliciu. Cu go-ul, ca si cu bridge-ul, eram deja prevenit. Toata facultatea m-am uitat cu adinc respect si deplina neintelegere […]