De peste 40 de ani – cît am străbătut împreună nu un deșert, ci infernul zilnic al totalitarismului –, Gelu Ionescu îmi este un prieten de bază în cea mai complicată experiență a vieții mele: vindecarea de maniheism. Nu știu cît i-am dat eu lui, niciodată nu ne-am îngăduit să ne flatăm, să ne alintăm cu melodramele personale, nu ne-am fi simțit bine – cum se spune cu oarecare tandrețe.
Gelu, fără a fi modest (știe că și modestia e un soi de vanitate), este exemplar în discreție și decență, ceea ce nu ne‑a împiedicat să ajungem violenți, dar conciși în detestarea megalomanilor literați și a fanaticilor ideologici. Săptămîna trecută, cînd l-am felicitat pentru intrarea sa în clubul nostru, al octogenarilor în curs de maturizare, ne-am întins la vorbă pînă la miniaturile lui Ion Vianu din ultimul Lettre Internationale și nu am mai apucat să-i spun ce m-a fermecat în eseul său despre Macbeth, din Apostrof. I-o scriu aici.
E o replică a lui Macduff, după ce a ascultat o viziune exaltantă a regelui său: „E prea greu să pui deodată atîta bine și atîta rău, împreună“.
Este cuprinsă aici, în toată energia ei, prietenia noastră. Am pus citatul pe peretele invizibil al rugăciunii de dimineață, care începe, după cum preciza Kant, cu cititul ziarelor.