Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Bine, dom’le, da’ noi de ce nu visăm așa?
- 25-11-2011
- Nr. 602
-
Lavinia BÂRLOGEANU
- OPINII
- 13 Comentarii
Nu știu dacă au mai fost și alte ocazii în care parterul ICR-ului să se fi dovedit neîncăpător, așa cum s-a întîmplat în seara de 8 noiembrie, seară dedicată dezbaterii Cărții Roșii de Carl Gustav Jung. Editura Trei se plimbă cu pași de uriaș pe piața editorială din România. Felicitări echipei Editurii Trei și, mai ales, domnului Silviu Dragomir, căruia i se datorează acest succes editorial! „Patapievici și Pleșu vorbesc despre Cartea Roșie“, anunță ziarul Adevărul, iar oamenii interesați de subiect sau avizi de senzațional, stimulați de publicitatea din jurul evenimentului, au venit, cu mic, cu mare, la ICR pentru a sorbi din înțelepciunea vorbitorilor, care, se presupune, au desțelenit parcursul excepțional al unui mare gînditor și inițiat al umanității. Înainte a fost Parisul Evenimentul din București s-a desfășurat la numai o zi distanță de la încheierea, la Paris, a expoziției (7 septembrie-7 noiembrie) consacrate acestei mari opere de către Muzeul Guimet (www.guimet.fr/Le-Livre-Rouge-de-C-G-Jung-Recits). Pentru prima oară, Cartea Roșie (exemplarul original) s-a aflat în Franța, la muzeul artelor asiatice, unde, se pare, și-a găsit o casă foarte bună, dat fiind că există o intensă relație inconștientă cu India și Tibetul în opera lui Jung. Organizatorii expoziției și cercetătorii implicați în proiect […]
Cu certitudine si „la lumina zilei” revista O.C. e una dintre cele mai interesante, incitante! are structura si tinuta. Dar deliciul imens il fac comentariile. Saptamana de saptamana le astept „cu sufletul la gura” – acestea atesta adesea nivelul autentic intelectual.(exceptiile sunt minime) implicarea si interesul cititorilor sai, uneori devenind ele insele, o extravaganta, remarcabila „revista in revista”… Multumiri pentru spatiul oferit cu generozitate…
@ Axell
Dupa umor si dupa alte semne, nu pareti nici dvs. total strain de acea sete…Run, Axell, Run! 🙂
@Domnule Moroianu,
Ati pus punctul pe i. ”Saracia spirtuala” vine desigur de la spirt si de la inclinatia periculoasa a poporului nostru spre cele spirtoase si nu spre cele spirituale. Mi-e scumpa tarisoara si o parte din valorile ei (umorul, de exemplu), dar mai scump mi-e adevarul, care, vorba lui Eugen Ionescu, ”e la mijloc”.
Dar nu cumva tocmai pasiunea irepresibila pentru „causerii incantatoare” si „genii ale futilitatii” este unul din factorii care ne mentin in starea de „saracie spirtuala” in care vicisitudinile istoriei au adus aceasta tzara, (sau „tarisoara”, cum a devenit aproape obligatoriu s-o numim) ale carei valori si memorie istorica va sunt atat de scumpe, stimata doamna impartial iubitoare de futilitati?
Cand am postat si eu o glumita, postarea dvs. nu era inca prezenta: asta da gluma!!
Sa numesti „mosneguti” ditamai „troika” ce de ani buni detine la modul feroce puterea culturala in „tarisoara” noastra, folosind in acest scop discretionar edituri + reviste culturale + Institutul Cultural Roman (adevarat minister de externe/interne al culturii Romane), la care se adauga o vasta retea de epigoni si idolatrii gata de sacrificul suprem – blocarea maxilarului – pentru idolii lor: asta da gluma!
Cultul personalitatii – practicat pana la ingretosare pe toate mijloacele media, participarea obsesiva la TOATE evenimentele, de la lansarea doinelor lui Grigore Lese (AP) pana la emisiunea nocturna de Jazz (HP), de la Culegerea de glumite culese de la televizor pana la Cartea Rosie a lui Jung. Ce sa spun?? Mosneguti plini de vitalitate, a caror unic motor este SETEA de PUTERE!
Pentru a nu cadea in depresie, sa ne descretim putin fruntile:
Ce au in comun Culegerea de doine de Grigore Lese si Cartea Rosie a lui Jung??
Raspuns: Andrei Plesu – amandoua au fost prezentate la lansare de maestrul encicloped Andrei Plesu. Pur si simplu MOR de invidie!!!
Poate cititorul care locuieste intr-o tara occidentala nu a urmarit, de exemplu, ultimele carti publicate in Franta de Bernard-Henri Lévy, pentru ca si-ar da imediat seama ca se poate intampla oriunde si orice, ba lucruri chiar mai grave decat cele ce se intampla astazi in Romania.
In plus, nu cred ca, din acest punct de vedere, situatia este atat de tragica cum spune domnul Moroianu&Comp.. E adevarat ca Noica nu a avut si nu are niciun discipol pe masura, dar domnul Liiceanu a devenit cel putin un excelent librar, iar domnul Plesu un causeur incantator, un sarmant geniu al futilitatii. Nu e putin lucru intr-o tara atat de saraca spiritual precum Romania.
Nu ai dreptul sa ceri nimanui mai mult decat poate da, iar cei care se simt in stare sa faca lucruri mult mai extraordinare pentru tarisoara lor…n-ar trebui sa se sfiasca atata si sa se impiedice de concurenta unor ”mosneguti”. 🙂
sinteti imposibil de combatut. As aduce o ilustrare a tragismului despre care vorbiti, una proaspata, de la emisiunea Litaratura de azi a domnului Cristea Enache. Desi invitatii aveau de vorbit despre cu totul alt subiect, s-au dirijat lucrurile inspre domnul Plesu, vorbitorii Radu Paraschivescu si Eugen Istodor aducandu-i elogii pentru diversele lui calitati si calificandu-i drept invidiosi pe cei care il mai critica uneori pe idolul cultural al natiei. Nu pot decat sa constat ca vidul spiritual colectiv despre care vorbiti este cu grija intretinut de apropiatii domnului Plesu. Cultul personalitatii este in floare si foloseste toate mijloacele pentru a se mentine, in ciuda unei opere atat de lipsite de consistenta. Cartea lansata la Gaudeamus o dovedeste dincolo de orice comentariu pe care l-am putea face. In cea mai mare parte a timpului locuiesc intr-o tara occidentala si va spun ca nu se poate intampla asa ceva in conditiile in care simtul critic functioneaza. Este oare chiar atat de lipsita de speranta nevoia de normalitate?
MOTTO: „Se ploconea rǎsǎritean si moale,
Mǎlai din mâna ta sǎ ciuguleascǎ…”
Orice observator obiectiv al evoluţiei d-lui Andrei Pleşu trebuie sa constate o linie clar descendentǎ – de la strălucitul „elev rebel” al lui Noica şi promiţǎtorul istoric şi teoretician al artei, autor al volumelor „Cǎlǎtorie in lumea formelor” (1974) şi „Pitoresc şi melancolie” – trecând prin bizarul tratat pseudo-mistic „Despre ingeri” (2003) si ajungand la jalnicele culegeri de articole si pseudo-eseuri „Comedii la porţile Orientului”(2005), „Dans de Bragadiru” (2006) şi aşa mai departe, pânǎ in 2011.
Dar ceea ce ridicǎ aceastǎ traiectorie cu mult deasupra unui simplu caz de „ratare” a unor posibilitǎţi individuale de excepţie, transformând-o intr-o adevǎratǎ paradigmǎ a evoluţiei (sau mai degrabǎ involuţiei) intelectuale post-„revoluţionare” din România, este tocmai contrastul dintre linia descendentǎ a performanţelor efective, şi ascensiunea succesului de public, desigur cultivat cu o rarǎ indemânare, dar atingând niste cote de admiraţie si popularitate mergând panǎ la adulaţie, care le-ar fi putut face invidioase pe cele mai multe din marile figuri ale trecutului nostru.
Din punctul acesta de vedere, se pare cǎ dl Andrei Pleşu a fost o victimǎ a propriului succes de public, obţinut prea repede şi cu mijloace prea sumare – succes care i-a retezat de timpuriu orice elan şi orice aspiraţie de a se realiza la nivelul inzestrǎrii şi posibilitǎţilor iniţiale.
Dar in egalǎ mǎsurǎ, se poate spune cǎ el a fost şi victima . faimoasei „ELITE POST-DECEMBRISTE”, a cǎrei iremediabilǎ superficialitate şi lipsǎ de substanţǎ şi-a gǎsit in el oglinda idealǎ a propriilor aspiraţii spre succesul facil, a propriilor bovarysme şi pofte de glorie mediaticǎ, neinsoţite de niciun dram de responsabilitate sau spirit de sacrificiu. Fǎrǎ abdicarea principalelor instanţe critice ale generaţiilor vârstnice – şi fǎrǎ servilismul incalificabil al tinerilor publicişti, redactori şi autori de interviuri, care au contribuit, fiecare dupǎ puterile lui, la consolidarea faimei specialistului in angelogie – e de presupus cǎ ambiţia si talentul nativ l-ar fi obligat sa se autodepǎseasca, sǎ se transforme lǎuntric, sǎ se confrunte cu noi dificultǎţi si probleme, cu un cuvânt: sǎ rǎmanǎ VIU, in loc sǎ eşueze in postura orientalǎ a specialistului in discuţii fǎrǎ obiect precis, inotând in lene şi vanitate irepresibilǎ, pe care scriitorul Alexandru Ivasiuc o subsuma categoriei generice a „OAMENILOR CU LAVALIERĂ”.
Apariţia sporadicǎ a unor comentarii, cum este cel al d-nei Lavinia Barlogeanu din acest numar al revistei, constatand existenţa unui public dispus sǎ-l aplaude „indiferent ce ar spune”, chiar şi atunci cand evident nu are nimic de spus, ci se multumeşte sǎ speculeze proverbiala inclinaţie damboviţeanǎ pentru „bǎşcǎlie şi glumiţe usoare”, este desigur un inceput pozitiv. Dar aceastǎ descoperire a faptului cǎ „Impǎratul e gol” n-ar trebui sǎ oculteze tragismul real al unei vocaţii irosite – şi tragismul incǎ şi mai pregnant al vidului spiritual colectiv care, doar el, a fǎcut posibilǎ aceastǎ irosire.
Aveti perfecta dreptate si punctati de fapt un lucru foarte grav. Domnul Plesu, prin astfel de argumente, si-a fondat o religie a culturii in propriului folos. Lucrurile Sunt Mai grave decat par si au ramificatii incredibile, cea mai terifianta fiind obligativitatea fundamentalismului religios in scoli.
Ortodoxismul fundamentalist al lui Cleopa a devenit astazi, prin gura dlui Plesu, mainstream.
E groaznic, daca s-a ajuns la bancuri elitiste cu parintele Cleopa spre hlizeala unor papitoi snobi!
Ar fi bine sa fie doar amuzant, dar este in primul rand trist ca dezbaterile de la ICR seamana discutiilor la un pahar cu vin. va multumesc doamna pentru observatiile juste si pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. va felicit pentru acest articol
Bucuria de-a citit un articol drept, cu tupeu, la obiect, limpede şi presǎrat cu acel adevǎrat umor de care avem atîta nevoie, indulgenţǎ şi înţelegere.
Din pǎcate în România existǎ acei mari intelectuali, dintre cei recunoscuţi, poate chiar de-aia, atinşi de boala bǎşcǎliei cu orice preţ, şi joaca cu zborul razant în lupinguri şi piruete ‘’intelectuale’’ la nivelul publicului spectator gata sǎ rîdǎ la glumiţe şi spirite subţirele pline de poante ghiduşe şi drǎcuşori alergînd în pielea goalǎ prin urbea localǎ uşor sterilizatǎ de vremuri şi care, are abundent nevoie de o terapie de rîs neaoş cu îndoit de şale şi hohote zgomotoase, sughiţuri şi transpireli ca la bîlci. E din pǎcate, doar pǎcat, ca sǎ folosesc un eufemism, gîndindu-ne în treacǎt la ‘’marca’’ conferenţiarului şi nu numai a lui.
Doresc sǎ vǎ mulţumesc pentru cele povestite şi pentru observaţiile de-un bun simţ remarcabil acompaniate de o finǎ acurateţe şi compasiune colegialǎ pentru cei care au noroc cǎ nu au vise ciudate şi dorm liniştit, ba pe-o parte ba pe alta, ba pe spate ba pe burtǎ, jonglînd detaşat, ziua, cu vorbele de duh întru veselirea galeriilor veşnic adoritoare de rǎspǎr şi gimbuşlucuri hazoase uşoare precum probabil uşurele le sînt şi visele.
Pe-acolo o mai fi nevoie încǎ şi de aşa ceva, doar sîntem într-o lungǎ şi dificilǎ tranziţie.
Pace lor şi somn liniştit.
Mulţumesc.