„– Aşa e, a confirmat Ducesa, şi morala acestui lucru este…
O, iubirea, iubirea face ca pămîntul să se învîrtească!
– Cineva a spus cîndva, a murmurat Alice, că oamenii care
îşi văd de treaba lor fac pămîntul să se învîrtească.
– A, bine! E cam acelaşi lucru, a răspuns Ducesa…“
Alice în Ţara Minunilor
Într-o după-amiază din 1966, în Buenos Aires, am fost invitat la masă în apartamentul scriitoarei Estela Canto. O femeie pe la cincizeci de ani, ușor surdă, cu un splendid păr roșcat, vopsit și cu ochi mari, intenși și miopi (refuza cu cochetărie să poarte ochelari în public), se împiedica prin bucătărioara ei mică, sinistră, încropind un prînz alcătuit din mazăre de la conservă și cîrnaţi, în timp ce recita versuri de Keats sau Dante Gabriel Rossetti. Chiar ei îi dedicase Borges una dintre povestirile sale cele mai bune, Aleph, iar ea nu uita să reamintească asta tuturor. Borges, în schimb, nu repeta informaţia. Cel puţin cînd i-am menţionat numele și i-am spus că urma s-o întîlnesc, el n-a spus nimic: cineva mi-a spus mai tîrziu că pentru Borges tăcerea era o formă de curtoazie. Cînd am cunoscut-o eu pe Canto, cărţile ei nu mai erau considerate a face parte din scena literară argentiniană. În zorii așa-zisului boom al literaturii sud-americane care a dat naștere generaţiei lui Manuel Puig, editorii nu mai voiau s-o publice, iar cărţile ei se vindeau la preţuri de nimic în librării mai prăfuite decît bucătăria ei. Cu mult înainte, pe cînd avea vreo patruzeci de ani, scrisese eseuri în maniera lui William Hazlitt (pe care-l admira), pentru cîteva reviste literare ale vremii, de la Anales de Buenos Aires, condusă de Borges pentru o vreme, pînă la Sur. Povestirile ei realiste, în care se regăseau ecouri (credea ea) din Leonid Andreev, fuseseră publicate în suplimentele literare ale ziarelor La Nación și La Prensa, iar romanele ei, care ezitau între simbolism și psihologism, fuseseră toate recenzate, dacă nu chiar citite, de către intelighenţia din Buenos Aires. După părerea lui Canto, decăderea ei s-ar fi datorat faptului că era prea inteligentă.
Împreună cu fratele ei, Patricio Canto, un excelent traducător care încuraja în mod discret rumorile legate de un presupus incest, a urzit planul de a cîștiga un premiu literar al cărui juriu era format din Borges, romancierul Eduardo Mallea și autorul de proză scurtă și criticul Carmen Gándara. Fraţii Canto plănuiau să scrie un roman care să mulţumească pe toată lumea: avea să conţină un citat din Dante, pentru Borges, o discuţie filozofică pe seama artei, a literaturii și a eticii pentru Mallea, o idee de Gándara, pentru Gándara. S-au ascuns sub numele unei literate în a cărei loialitate credeau și au predat manuscrisul cu titlul Luz era su nombre (Numele ei era lumină), care a și cîștigat premiul întîi, cu unanimitate de voturi. Din păcate, prieteniile dintre artiști fiind așa cum sînt, literata i-a trădat, intriga a fost dezvăluită, iar fraţii conspiratori au fost exilaţi din toate saloanele literare din Buenos Aires. Parţial din ranchiună, parţial datorită unei pasiuni prost canalizate pentru literatura rusă, cei doi Canto s-au înscris în Partidul Comunist Argentinian (care, cum spunea odată Ernesto Sabato, nu putea fi distins de Partidul Conservator pentru că majoritatea membrilor săi senili participau la ședinţe dormind). Comunismul, pentru Borges, care în tinereţea sa repudiată scrisese un volum de poeme închinat Revoluţiei Bolșevice, era anatema absolută.
În timpul mesei, Canto m-a întrebat dacă aș vrea să văd manuscrisul povestirii Aleph (pe care, douăzeci și șapte de ani mai tîrziu, urma să-l vîndă la Sotheby’s). I-am spus că da. Dintr-un dosar maro aureolat de grăsime a scos șaptesprezece pagini umplute meticulos cu „scrisul unui pitic“ (așa cum și-a descris Borges înșiruirea minusculă, neîntreruptă de litere), cu foarte puţine corecturi și variante alternative. Mi-a indicat dedicaţia de pe ultima pagină. Apoi s-a întins peste masă, mi-a luat mîna (aveam optsprezece ani și eram îngrozit) și și-a așezat-o pe obraz. „Pipăie oasele astea“, mi-a ordonat. „Se simte că eram frumoasă pe atunci.“ „Atunci“ era în 1944, anul în care Canto l-a întîlnit pe Borges în casa lui Adolfo Bioy Casares și a soţiei sale, Silvina Ocampo. Ocampo, o poetă foarte bună și o autoare de proză scurtă încă și mai bună, era sora Victoriei Ocampo, aristocrata bogată care înfiinţase revista Sur. Bioy, cu opt ani mai tînăr decît Silvina, era moștenitorul unuia dintre cele mai mari companii de lactate din Argentina. Numele mamei sale, Marta, a devenit logoul firmei, La Martona; prima colaborare dintre Borges și Bioy a fost la realizarea unei serii de reclame pentru iaurturile La Martona.
Prima întîlnire a Estelei Canto cu Borges a fost, din punctul ei de vedere, departe de ceea ce se numește coup de foudre. „Totuși“, a adăugat ea cu un zîmbet nostalgic, „nici Beatrice n-a fost prea impresionată de Dante.“ Parcă pentru a-și justifica reacţia, descrierea pe care i-a făcut-o Canto unui Borges de 45 de ani (descriere publicată mai tîrziu în memoriile ei, Borges a contraluz) îi era în mod deliberat nefavorabilă bărbatului. „Era rotofei, destul de înalt și cu spatele drept, cu o figură palidă și cărnoasă, avea picioare uimitor de mici și o mînă pe care, cînd o strîngeai, părea lipsită de oase, flască, de parcă ar fi fost stînjenită de inevitabila povară. Vocea îi era tremurătoare, părea să bîjbîie după cuvinte și să ceară voie a le rosti.“ O singură dată am avut ocazia de a-l auzi pe Borges folosindu-și vocea aceea tremurătoare, de mare efect, cînd a fost întrebat de o jurnalistă ce admiră mai mult la generalul San Martin, eroul naţional al Argentinei, cel care a înfruntat Spania în războaiele de independenţă. Borges a răspuns, foarte lent, „Busturile lui de bronz… care decorează… birourile publice… și curţile… școlilor; numele lui… repetat… la infinit… în timpul… marșurilor militare; faţa lui… pe hîrtia… de zece pesos…“ Apoi a urmat o pauză lungă, în care jurnalista a așteptat dezorientată. Chiar cînd se pregătea să ceară o explicaţie pentru asemenea alegere ciudată, Borges a continuat: „[…] m-au îndepărtat de adevărata imagine a eroului“.
După seara primei sale întîlniri cu Borges, Canto a luat adesea masa la Bioy, mese unde conversaţia era plină de viaţă, din moment ce Ocampo avea obiceiul de a arunca cu întrebări în musafiri, de genul „Cum te-ai sinucide, dacă ai avea de ales?“ Într-o seară de vară, dat fiind că el și Canto plecau, absolut din întîmplare, împreună, Borges i-a cerut permisiunea de a o conduce la metrou. În staţie, Borges, bîlbîindu-se, i-a sugerat să o conducă și mai departe. O oră mai tîrziu se aflau amîndoi într-o cafenea, pe Avenida de Mayo. Bineînţeles că discuţia a alunecat spre literatură, iar Canto și-a exprimat admiraţia pentru Candida și a citat din finalul piesei. Borges a fost vrăjit și a remarcat că este pentru prima oară cînd întîlnește o femeie căreia să-i placă Bernard Shaw. Apoi, mijind spre Canto ochii lui deja afectaţi de orbirea incipientă, i-a făcut un compliment în engleză: „A Gioconda smile and the movements of a chess knight.“* Au plecat cînd s-a închis cafeneaua și s-au plimbat pînă la trei și jumătate dimineaţa. A doua zi, Borges i-a lăsat acasă, fără a cere să o vadă, un exemplar din Tinereţe, a lui Conrad.
Curtea pe care i-a făcut-o Borges Estelei Canto a ţinut doi ani, timp în care, spunea ea, „el mă iubea, iar mie îmi era drag“. Obișnuiau să facă plimbări lungi, pe jos, sau să călătorească, fără ţintă, cu tramvaiul, prin cartierele sudice ale Buenos Airesului. Lui Borges îi plăceau tramvaiele: în tramvaiul cu numărul 7, pe drumul spre și dinspre slujba lui mizerabilă de la Biblioteca Municipală, a învăţat singur italiană, citind o ediţie bilingvă a Divinei Comedii a lui Dante. „Am început Infernul în engleză; cam pe cînd părăseam Purgatoriul, puteam citi în original“, a spus el odată. Cînd nu era împreună cu Canto, îi scria fără oprire, iar corespondenţa lui, pe care ea a inclus-o, mai tîrziu, în Borges a contraluz, este de-a dreptul înduioșătoare. Una dintre scrisori, nedatată, în care iniţial își cere iertare pentru a fi părăsit orașul fără s-o anunţe, „de teamă sau din curtoazie, din cauza convingerii întristătoare că nu sînt pentru tine, în fond, nimic mai mult decît un inconvenient sau o datorie“, se transformă în următoarea confesiune: „Soarta îmbracă forme ce tind să se repete, ca niște tipare ciclice; acesta, de exemplu, apare din nou: iarăși mă aflu în Mar del Plata, murind de dorul tău.“
În vara lui 1945, el i-a mărturisit că vrea să scrie o povestire despre un loc care ar fi „toate locurile din lume“ și că ar fi vrut să-i dedice acea povestire. Două sau trei zile mai tîrziu, el i-a adus acasă un pacheţel, care ar fi conţinut, susţinea el, Aleph-ul. Canto l-a deschis. Înăuntru se afla un mic caleidoscop, pe care băieţelul în vîrstă de patru ani al menajerei l-a stricat imediat.
Povestea punctului Aleph a înaintat în paralel cu iubirea arzătoare a lui Borges pentru Canto. I-a scris, pe o vedere, în engleză:
Joi, în jurul orei 17.
Sunt în Buenos Aires. Urmează să te văd în seara asta, urmează să te văd mîine, ştiu că vom fi fericiţi împreună (fericiţi şi plutind şi cîteodată tăcuţi şi în mod glorios caraghioşi), şi deja simt chinurile fizice ale faptului de a fi departe de tine, smuls de lîngă tine de către rîuri, de către smocuri de iarbă, de către circumstanţe, de către nopţi şi zile. Astea sunt, îţi promit, ultimele rînduri pe care-mi permit să le mai scriu în această tensiune; nu voi mai lîncezi în autocompătimire. Dragostea mea dragă, te iubesc; îţi doresc numai fericire; un viitor plin de fericire, vast şi complex şi cu ţesătură deasă, ne aşteaptă împreună. Scriu asemenea unui poet prost; nici n-am curaj să recitesc această vedere pe care o regret deja. Estela, Estela Canto, pe cînd o vei citi, eu voi fi pe cale să termin povestirea pe care ţi-am promis-o, prima, dintr-o lungă serie.
Al tău,
Georgie
Povestea locului care este toate locurile (după cum o numește Borges în altă vedere poștală) începe cu vara morţii frumoasei aristocrate Beatriz Viterbo, din Buenos Aires, de care Borges, naratorul, este îndrăgostit. Vărul lui Beatriz, pedantul și bombasticul poet Carlos Argentine Daneri (se zvonea că Borges și-ar fi bazat personajul pe modelul cumnatului său, scriitorul Guillermo de Torre, care folosea cu religiozitate vocabularul recomandat de Academia Regală de Litere a Spaniei), compune un poem epic imens ce urmează să include tot ce se află pe pămînt și în ceruri; sursa lui de inspiraţie este Aleph-ul, locul în care se regăsește întreaga existenţă. Acest loc, îi spune Daneri lui Borges, se găsește sub cea de a nouăsprezecea treaptă a scării ce coboară spre subsolul casei lui Beatriz, iar cel care vrea să-l vadă trebuie să se întindă pe podea, într-o anumită poziţie. Borges se supune, și astfel Aleph-ul i se revelează. „Diametrul Aleph-ului nu depășea doi sau trei centimetri, însă în el se regăsea întregul spaţiu cosmic nemicșorat.“ Totul apare dinaintea ochilor săi uluiţi, într-o desfășurare whitmaniană: „Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor și asfinţitul, am văzut mulţimile Americii, am văzut o pînză de păianjen argintie în vîrful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumăraţi ochi larg deschiși scrutîndu-se în mine ca într-o oglindă…“. Lista se continuă pe încă o pagină. Printre viziuni, Borges vede imposibilul, adică propriul său chip și chipurile cititorilor săi – chipurile noastre – și „relicva înspăimîntătoare a fiinţei încîntătoare care fusese Beatriz Viterbo“. De asemenea, spre propria groază, vede cîteva scrisori, „obscene, incredibile, pline de detalii“, pe care intangibila Beatriz i le trimisese lui Daneri.
„M-a cuprins ameţeala și m-a podidit plînsul, fiindcă ochii mei văzuseră acest obiect tainic și ipotetic, al cărui nume îl uzurpă oamenii, dar pe care nici un om nu l-a privit: universul cu neputinţă de plăsmuit“, va încheia el. Odată povestirea încheiată, Borges avea s-o publice în Sur, în numărul din septembrie 1945. La puţin timp după aceea, el și Estela Canto au luat masa împreună, la Hotelul Las Delicias din Androgue, de la periferia Buenos Airesului. Acesta era un loc foarte important pentru Borges. Aici petrecuse, în tinereţe, cîteva veri foarte fericite, alături de familia sa, citind; tot aici, ca bărbat total nefericit, în vîrstă de 35 de ani, încercase să se sinucidă, pe data de 25 august 1934 (tentativă pe care a comemorat-o în 1978, într-o povestire a cărei acţiune se petrecea în viitor, intitulată 25 august 1983); aici avea loc și acţiunea din povestirea sa poliţistă cu tentă metafizică, Moartea şi busola, în care transformase Las Delicias într-o vilă splendid numită Triste-le-Roy. Seara, el și Canto străbăteau străzile întunecate, iar Borges recita, în italiană, versurile lui Beatrice către Vergiliu, în care-l imploră să-l întovărășească pe Dante în călătoria sa prin Infern.
_________________
* „Surîsul Giocondei şi mişcările unui cal de şah.“
Fragment din volumul Un cititor în pădurea din oglindă de Alberto Manguel, în curs de apariţie
la Editura Nemira.
Traducere şi note de Bogdan-Alexandru Stănescu.