„Ca într-un cîmp magnetic“

Ne aflăm chiar în faţa Pavilionului. Spaţiul interior a fost transformat, făcînd referire la momentul de început al acestei construcţii, 1938, atunci cînd existau trei încăperi interioare şi nu doar una singură, ca mult mai tîrziu (1962). Şi totuşi, vorbim despre cinci spaţii, trei principale şi două mici de trecere, despre lumini diferite şi despre o senzaţie foarte prezentă: că spaţiul este mai larg. În expoziţie, cele trei spaţii sînt independente şi trecerea dintr-unul în altul o demonstrează. Tu vezi spaţiul din care ai ieşit din exterior, respectiv pe cel în care urmează să intri; aceste locuri de trecere sînt ca o butaforie, ca o scenografie de film, pentru că vezi spatele pereţilor. Te afli într-un fel de pămînt al nimănui şi funcţionează ca un duş rece: îţi dai seama că nu eşti doar într-o anticameră, ci ai de-a face cu o ruptură clară în traseul muzeal impus.   Dar în spaţiile de trecere de care vorbiţi se află picturi, nu e un spaţiu golit de conţinut, iar lumina nu este naturală. Sînt picturi care ori închid, funcţionează ca o concluzie pentru ce ai văzut în spaţiul anterior, ori te pregătesc pentru spaţiul viitor. În aceste spaţii intermediare, picturile primesc […]