În Oglinda mării, Conrad scria despre legătura sa cu marea: o „legătură ce a început în chip neînţeles, aşa cum încep toate marile patimi cu care sînt împresuraţi muritorii de către Zeii de nepătruns, a crescut dincolo de orice judecată ori putere, a învins toate dezamăgirile şi nu s-a sinchisit cîtuşi de puţin de multele zile istovitoare ce ar fi putut ucide vraja vieţii pe mare; a crescut copleşită de încîntare, dar şi de chinurile iubirii, înfruntîndu‑le pe toate cu bucurie lucidă, fără pic de amărăciune, fără să crîcnească, din prima clipă pînă la ultima“ (Oglinda mării, traducere de Lidia Vianu). Nu știu dacă legătura lui Radu Niciporuc cu marea a început în chip neînțeles sau doar din necesitate, însă modul în care ea este oglindită-n Pascal desenează corăbii (volumul cu care își face debutul în proză) se înrudește, prin imaginația lingvistică, cu cel al cărții lui Conrad, oprindu-se-n „porturile“ prozei hispanice – autorul e traducătorul lui „don Julio Cortázar“, Ramón de la Serna și, mai recent, José Lezama Lima – și-n cele americane (Carver). Deși nu se îndreaptă deloc în direcția acelui dirty realism american și a minimalismului cu care autori precum Carver ne-au obișnuit, povestirile lui Niciporuc sînt inspirate din experiența directă a unei vieți de călătorii peste mări și țări.
„Nowhere else than upon the sea do the days, weeks and months fall away quicker into the past“, ar fi zis Conrad. Şi la Radu Niciporuc viața te împinge în altă direcție. Timpul curge invers, iar zilele, săptămînile și lunile se risipesc în trecut. Fraza autorului Inimii întunericului devine şi mai reprezentativă şi emblematică dacă facem referire la mecanismul de construcție a unei proze ca Un bănuț cafeniu: „Ca să simţi, chiar nelămurit, că viaţa te împinge într-o altă direcţie, nu e nevoie să fii pe mare, vîntul să decapiteze valurile, vaporul să ruleze cu înclinări abrupte şi să nu poţi sta decît în pat, cu ochii la tavan şi picioarele înfipte în tăblia dulapului. Te poţi afla oriunde, e de-ajuns să ai o pată de nicotină pe tavan, iar acesta să nu tremure şi să scîrţîie din toate încheieturile, cum face al meu chiar acum, cînd nava intră în Biscaya, în balast şi cu hambarele goale. […] Într-o astfel de noapte, cînd pardoseala spălătoriei se curbează şi plăcuţele de gresie plesnesc cu pocnete de armă, cînd paharele vibrează cu clinchete ascuţite, creioanele se rostogolesc în sertare, iar televizorul se smuceşte în legături, nu fac altceva decît să stau în pat şi să-mi proiectez secvenţe din trecut“. Pentru naratorul lui Niciporuc, proiecţia secvenţelor din trecut pe un aşa-numit „ecran“ al minţii începe pe nepregătite. Și, asemenea inserării fantasticului în continuumul realităţii din proza realismului magic sud-american, rememorarea începe şi ea printr-o alunecare firească şi naturală în amintire, racordul dintre prezent şi trecut urmînd să se producă prin construcţia unei atmosfere apropiate de proza „Boom“‑ului latino-american al anilor ’60 şi ’70. Altfel nici nu se poate explica firescul cu care, în povestirea Un bănuț cafeniu, personajele trecutului apar eteric ca „nişte siluete pierdute într-un dans din altă lume“. Dar, spre deosebire de sud-americanii pe care îi apreciază și din care traduce, fantasticul nu apare propriu-zis în prozele autorului. E vorba numai de o unitate ritmică (interioară) a actului de rememorare și o „vibrație“ a timpului pe care se desfășoară imaginile despre sine însuși ale protagonistului. O femeie altădată iubită și, odată cu ea, o viață trecută abandonată definitiv pe terenul ferm al uscatului reverberează fantomatic într-un prezent marcat de o singurătate care predispune la privirea în urmă. În oglinda retrovizoare a memoriei, fiecare imagine pare a veni din altă lume, din altă viață.
Așa cum am amintit mai sus, experiențele relatate în povestirile din Pascal desenează corăbii sînt desprinse din experiența directă a autorului, acumulată pe parcursul unei întregi vieți ca om al mărilor, fiind inginer la Flota de pescuit oceanic . Niciporuc însuși se prezintă astfel: „Am cutreierat lumea în lung și-n lat […] în Las Palmas, citind Rayuela și vorbind cu docherii, am învățat spaniola. Atunci, impresionat de romanul lui Julio Cortázar, am citit în singurătățile mele, adesea istovitoare, și cărțile celor mai mari scriitori sud-americani“. Prozele sale sînt pline de alți asemenea oameni ai mărilor, personaje memorabile pe care le readuce la viață împreună cu întreaga lume din care acestea sînt extrase. Unul dinte aceștia este căpitanul Pascal din proza care dă titlul volumului, care „desenează corăbii“ și care, avînd marea în sînge, nu are nevoie de tehnica de navigație modernă. Prin modul în care Radu Niciporuc construiește acest personaj, prin reflectările în conștiința altor personaje sau naratori-reflectori, Pascal capătă dimensiuni mitice. În proza Delfinii, prima dintre aceste povestiri care relatează întîmplări din călătoriile peste mări și țări, facem cunoștință cu unul dintre aceste personaje memorabile, care atins de nebunie se aruncă în apă, pentru a fi apoi salvat de delfini. Finalul, minunat scris, al acestei proze m-a făcut să fac comparația cu Carver: „Dar numai odată cu aruncatul frînghiilor, cu zgomotul motorului electric și cu zbîrnăitul sîrmelor ce ridicau barca, au priceput că urmau să dea ochii cu cel ce trăise luni de zile într-o hăituială continuă și mi s-a părut atunci că ceva nelămurit se petrecea cu ei, că odată cu îndreptatul spinărilor și aruncatul de căutături în jur, începeau să iasă din viața lor fără dimensiuni, în care neliniștea nu se confundă niciodată cu spaima, că renunțau să mai plutească unul la suprafața celuilalt, intuind că și acel om, ca toți ceilalți, era victima propriilor sale alegeri“. Nu știu de ce acest fragment m-a dus imediat cu gîndul la faimosul final din Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire.
Nu știu dacă distanța pe care, prin firea lucrurilor, Niciporuc o pune între el și sistemul literar sau iubirea autentică pentru scris au de a face cu faptul că acest debut remarcabil se plasează cu fermitate în interiorul literaturii autentice, dar Pascal desenează corăbii reușește un lucru extraordinar: prin mari izbînde stilistice și artistice, ajunge să combine urgența experiențelor autentice de viață cu rafinamentul și fantezia magică a marii proze sud-americane. Nu pot decît să-i urez Bun venit în literatura română!