CAMIL PETRESCU, CONTEMPORANUL NOSTRU. Horia

  • Recomandă articolul
Bunul, blîndul, înţeleptul Joseph al II-lea, cel care voia să realizeze în Austria visele egalitare ale filozofilor revoluţio­nari francezi, desfiinţând pedeapsa cu moartea (cel puţin într-u­nele specii penale) a patronat totuşi înfiorătatea tragere pe roată a lui Horia şi Cloşca, la Bolgrad, la Alba Iulia, această Mecca a bucuriilor şi deznădejdilor româneşti… Drăguţul de împărat, chiar dacă nu dăduse voie anume Valahilor să facă revoluţie, nu-şi putea reţine decît cu greu satisfacţia umilirii trufiei maghiare, a mai întîrziat chiar dinadins intervenţia armatei sale, dar pe urmă a avut grijă să nu ajungă până la inima lui cea bună nici-un strigăt de pe podeaua înconjurată de careu soldăţesc, pe care se frângeau „sub cetate“ oasele Moţului, care mai purta încă, cine ştie „crucea împărătească“ la gât. Fireşte, Joseph al II-lea era fiul cinstit al miloasei Maria Teresa, care deplângea indignată împărţirea Poloniei, dar se tocmea să obţină cât mai mult… „Plânge şi anexează“ spunea despre ea sarcasticul Frederich al II-lea, tovarăşul de pradă. Împotriva unor astfel de puteri, prea lumeşti, cu credinţa adaptată intereselor Monarhiei, se răscula sufletul de iobag, durerea crescută din piatra stearpă a muntelui, naiva şi apoca­liptica nădejde a moţilor. Puţine figuri ale trecutului românesc (înţeles anapoda, cu […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.