Caragiale de ieri şi politicienii de azi

Sărbătorim şi comemorăm, cu mai mult sau mai puţin fast sau cu tragere de inimă, 160 de ani de la naşterea şi 100 de ani de la moartea celui ce a fost robul lui Dumnezeu şi al propriului geniu, pe numele lui, Ion Luca Caragiale. Tot anul acesta se împlinesc 160 de ani şi de la inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti. Fericită coincidenţă, cu atît mai mult cu cît Teatrul Naţional Bucureşti poartă numele genialului scriitor, aşa cum Filarmonica din Bucureşti este pusă sub geniul lui George Enescu. Nume de glorie ale spiritualităţii şi culturii româneşti puse realmente în slujba „cetăţeanului“ şi a „companiilor“, a „interesului naţional“, a formării „cu celeritate al guvernului“ şi a „serviciului public“. Sună bine, nu?   Formulările grandilocvente dintre ghilimele, pline de gingaşe sentimente înălţătoare, nu sînt preluate din textele lui Caragiale, ci din discursurile inaugurale ale celor doi premieri, cu care România şi românii – pînă mai ieri ai lui Emil Boc, deja un nume căzut de pe bufetul cu bibelouri din sufrageria naţiunii – s-au pricopsit într-o singură zi. Astfel că, la interval de cîteva ore, românii au fost înzestraţi cu un prim-ministru interimar, în persoana lui Cătălin Predoiu, şi cu un prim-ministru […]