Cărţi de vizită pentru Lumea largă

Am fost la Săpânţa în timpul studenţiei, cam prin anii şaptezeci. M-am împrietenit cu câteva dintre multele Mărì, Ierì, sau Anu (oamenii locului prescurtează numele de botez – Maria, Irina, Anuţa etc. – atunci când le strigă), am admirat minunatele ţesături de lână ieşite din mâinile lor – cergi şi zadii – şi am ocolit cu mare grijă Cimitirul vesel. Se tot vorbea pe atunci, în presa scrisă şi la televizor despre arta autentică a ţăranului nou, despre umorul şi uneori ironia inscripţiilor (dar nimic despre cruci), despre adevăratele documente de critică socială, care înfierau defectele morale, acumularea de bunuri materiale, beţia, lenea şi înşelăciunea. Ideea de artă naivă satirică etalată într-un cimitir însemna pentru mine la vremea aceea, cel mai pur demers Kitsch.  „Arta naivă“ constituia şi ea pe atunci un argument solid al propagandei comuniste, conform căreia oricine putea face ARTĂ, trebuia doar să i se creeze condiţii bune de muncă şi de viaţă. Talentul? Vorbă goală. Geniul creator? El caracteriza întregul popor. În lucrarea sa Le inscrizioni parlanti del cimitero di Săpânţa, Bruno Mazzoni remarcă fenomenul ignorării la scară naţională a Cimitirului vesel: Adopţia sa [a Cimitirului vesel-n.n.] de către cultura „oficială“ în anii ’70 a generat, […]