Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Casa lui Adam Michnik
- 18-02-2011
- Nr. 563
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Editorial
- 4 Comentarii
Adam Michnik e un reper despre cum poţi să treci printr-o dictatură fără să te mînjeşti. În România, protestul şi poziţiile sale politice sînt cunoscute şi apreciate. S-au realizat traduceri semnificative din scrierile lui: Scrisori din închisoare şi alte eseuri (Polirom, 1997, traducere de Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, prefaţă de Vladimir Tismăneanu), Restauraţia de catifea (Polirom, 2001, ediţie ingrijită de Mircea Mihăieş, prefaţă de Andrei Pleşu, traducere de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Chevereşan, Dana Crăciun, Ioana Copil-Popovici) şi Mărturisile unui disident convertit (Polirom, 2009, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, postfaţă de Jozef Tischner, traducere şi note de Sabra Daici). Dar, dincolo de traduceri, a-l avea în faţă şi a-l asculta pe Adam Michnik e un privilegiu pentru publicul românesc, care a asistat, luni, 14 februarie, la un dialog, pe scena Ateneului Roman, între gînditorul polonez şi Andrei Pleşu. Adam Michnik este un personaj fascinant pentru că nu vede lumea în alb şi negru, pentru că nu este, cum se spune la noi, un apucat. Nu-şi reconstruieşte trecutul (nici n-ar avea de ce) şi nu cultivă vehemenţa aceea tulbure, în care să acuze la grămadă, să se revolte împotriva unor fiinţe fără chip. El vorbeşte şi scrie mereu despre […]
Era in prima decada din februarie 1990. Agatata de ecranele televizoarelor, o tzara-ntreaga urmarea in direct sedinta de constituire a Consiliului Provizoriu de Unitate Nationala, „mini-parlamentul” format sub presiunea strazii, in care FSN acceptase sa imparta reprezentarea (dupa principiul „fifty-fifty”) cu puzderia de partide politice infiintate in cele 50 de zile scurse de la caderea dictaturii, printre care si cate 3 membrii ai partidelor „istorice (PNT si PNL). Dar de aici pana la vreo impartire reala a puterii mai este o cale foarte lunga.
Poetul Dinescu iese in evidentza prin vehementza atacului impotriva unui „parlamentar” tzaranist, Liviu Petrina, fost diplomat reserist in Japonia, pe care-l acuza, fara nici un fel de probe, ca ar fi fost colaborator al „organelor”. (Ca si cum ar fi existat vreo evidentza a colaboratorilor sau activistilor strecurati in toate celelalte partide si mai ales in FSN.) Vacarmul se extinde pe masura ce reprezentantii partidelor pana de curand proscrise incearca sa-si afirme dreptul de a iesi din rolul de simpli figurantzi. Este in joc insusi principiul pluralismului, opus monopolului puterii care controleaza politia, armata si televiziunea. Figuri patibulare, prevestind mineriadele care nu vor intarzia sa se produca, profereaza injurii si amenintari abia voalate.
La un moment dat, din sala se ridica Andrei Plesu, cunoscut disident si actual ministru al Culturii. Discursul lui, ascultat intr-o totala tacere a asistentzei devenite brusc interesate, se reduce la doua sau trei fraze. Esentza lor:
„Am impresia ca printre noi sunt oameni de doua categorii: Cei interesati de rezolvarea unor PROBLEME si cei intreresati de PUTERE”.
Punct! Aplauze furtunoase de pe bancile majoritatii.
Sunt foarte curios sa vad daca domnul Andrei Plesu va mai scrie in „Adevarul”, dupa ce patronul „holdingului”, Dinu Patriciu, l-a atacat pe prietenul domnului Plesu, pe Gabriel Liiceanu.
„Observator cultural” a scris argumentat despre comportamentul public al domnilor Plesu si Liiceanu. Cei doi s-au suparat pe „Observator cultural”, desi puteau purta o polemica rationala. Domnul Plesu s-a suparat si pe Ion Vianu, desi puteau discuta rational. Domnul Plesu se putea abtine sa se certe cu Ion Vianu pe teme de Ion Cristoiu si EugeniaVoda – „ingenua” realizatoare care n-a auzit de crimele legionarilor si antisemitismul lor.
Acum, ce va face domnul Plesu in fata mizeriilor debitate de Dinu Patriciu? Se retrage de la „Adevarul”, isi intrerupe rubrica? Retrage „Dilema Veche” din „holding”? Sau inghite si merge mai departe?
Dinu patriciu il numeste „filosofean” pe Gabriel Liiceanu si mai are si alte „caracterizari” urate: „E o ruşine să fii deştept şi totuşi oportunist. Acum 2.000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu focul sau pe cel care şi-a făcut calul senator. Astăzi laudă scroafa cu aptitudini de a se căţăra în copac.”
Intregul text al patronului ziarului „Adevarul”:
http://www.adevarul.ro/dinu_patriciu_-_opinii/Turma_si_iertarea_7_429027097.html
Aproape ca nu este numar in OC in care sa nu se faca o aluzie (adesea rautacioasa) la adresa “Idolilor”, de fapt cei doi, P si L, plus al treilea, hiperpolitizatul HRP. Aproape ca va construiti intregul nr., cu cateva rubrici drept exceptie, in jurul intrebarii “Ce sa mai zicem saptamana asta de paltiniseni fara sa parem agresivi si obsedati de ei?”. E adevarat ca de partea cealalta, ma refer la Dilema Veche, “Idolii” stau cu ochii pe OC, gata sa va arda cu fierul rosu al resentimentului si invidiei cand depasiti granita criticii benigne la adresa lor. Jocul este amuzant si trivial, penibil si simpatic deopotriva.
Orice cititor intreg la minte stie ca “Idolii” sunt prinsi intr-o retea de insi mult mai bine reprezentati politic in actuala guvernare decat cei de la OC. Face it: fata in fata, daca va luptati pentru putinele resurse bugetare din cultura (functii, privilegii, burse, stipendii etc.), Idolii v-au invins. Si nu din 2004, ci din 1990 primavara incoace. Nu intru in detalii. History speaks for itself: ministere, privatizari bizare, retele de influenta vii pana si astazi.
Daca insa va place lupta simbolica, atunci sa stiti ca faceti o treaba al naibii de buna. E un adevarat sistem de checks and balances intre OC si DV. Pacat ca demosul e atat de rar si popularitatea extrem de scazuta (iar in piata libera adorata de paltiniseni popularitatea creste profitul!). Pana si Idolii lupta pentru mentinerea in solvabilitate a unui public de batrani sau oameni trecuti bine de 50 de ani.
Ce mi se pare ridicol este ca intr-un fel redactia OC confirma tonul alarmant si trist al diaristului Adrian Marino: incrancenati si otraviti, intelectualii romani lucreaza in mafii subterane si incurca word-of-mouth itele in spatele cortinelor. Jocurile murdare se desfasoara pe intuneric, asta e clar, iar orice iesire la rampa ascunde o invectiva sau o rautate cu bataie lunga. Reglari de conturi intre gastile periferiei culturale numita Romania.
Ma intreb daca asta mai inseamna cultura. Vorbim de comunism si anticomunism in revistele culturale, in vreme ce societatea romaneasca isi pune alte probleme: nivel de trai, somaj, emigrare in afara, ineficienta in productivitate, resurse umane slabe. Discutam prea mult despre idei desuete (si acelea transformate in arme cu efect intarziat) si ne pasa prea putin de realitate. Ne idolatrizam geniile patriei, niste cvasi-nuli in orice sistem academic competent din lumea asta, sau le demitizam “proportiile” cand miturile se tot sting an de an de doua decenii incoace din cauza indiferentei si a marilor probleme materiale prin care trecem.
Mi-aduc aminte, din surse apocrife si pentru care nu bag mana in foc, cum unul dintre Ceausesti declara la tv acum doua zeci de ani ca “voi nu o sa fiti in stare nici macar sa vopsiti ce a construit taica-meu cat a fost la putere” si surad trist: nu numai ca afirmatia de mai sus este ingrozitoare, dar se aplica si culturii romane. Nu am fost in stare nici macar sa tinem in picioare Idolii culturii romane din comunismul anilor ’80. Mai tine minte Domnul Plesu acea nota de subsol din Minima moralia (sigur prima editie, nu stiu daca si urmatoarele) in care spunea cam asa (citez din memorie) “conceptia aceasta despre fiinta si … am dezvoltat-o in fata publicului de la caminul cultural din Lugoj”.
Va puteti imagina astazi un intelectual roman adunand cateva sute de lugojeni (de fapt, “oamenii muncii”, ca sa fim exacti, inainte de 1989) ascultandu-l pe Domnul Plesu vorbind despre “fiinta & co.” la un obscur camin cultural (in cazul in care nu a fost transformat in discoteca sau casa de pariuri). Iar Domnul Plesu este unul dintre pestii mai putini banani din oceanul bogat in public, tiraje si admiratii de dinainte de 1989. Sa ne readuca aminte domnul Liiceanu care a fost tirajul vandut din Jurnalul de la Paltinis inainte de 1989 si sa ne spuna la a cata reeditare a fost egalat dupa 1989 la celebra sa editura. Imi permit sa cred ca cifrele erau uriase inainte de 1989 si naucitoare in contextul de acum.
In fine, voi continua sa urmaresc harta culturala intre OC si DV. Este hilara, insa doar atunci cand nu este tragica!
Nu-mi este clar ca Romania a putut sa se epureze de trecut a la Polonia cand quasi-revolutia romana a fost un coup d\’etat lansat de Iliescu si banda lui. Dimpotriva trecutul s\’a manifestat intr\’o versiune curata prin mineriada si jaful economiei de catre \”securitanti\”.