„Ce faci, batrine“, ma intreba Mircea din dosul tejghelei

Cel mai adesea treceam prin Cismigiu venind de la gara, o luam pe linga statuia unei doamne severe de la un pension interbelic, un fel de calugarita pedagog la care ma uitam cu sentimente amestecate. Pe urma ajungeam eu la CR si urcam scarile cele interbelice, prin salonul cela cam larg, duios ca Anastasia treceam direct spre Florin Mugur. In biroul lui intram cam cum intrasem eu la domnul director Stan Benone, din vremea scolii, cind trebuia sa dau socoteala pentru ceva despre care nu stiam mai nimic. Asa si aici; nu stiam: ma publica sau nu. Din discutiile telefonice cu Florin Mugur nu intelegeam exact cum sta treaba, cum anume si pe ce carari misterioase apucase manuscrisul povestirilor cu strada depozitului din dosul caii ferate; Florin Mugur imi spunea „coane, ce pot sa-ti spun, mai vino si da buna ziua sa te vada lumea, sa stie ca existi“; asta si faceam, ma lua de o aripa redactorul cu gesturi si cu barba care semanau cu ale lui taica-meu, marinarul, care plecase din Ardeal pe cind aveam eu vreo sase ani si colinda marile in flotila de pescuit oceanic si locuia in Balta Alba, si pe el il vedeam rar […]